Fenomenologia

Fenomenologia
Introducere | Istoria Fenomenologiei | Tipuri de Fenomenologie

Introducere

Fenomenologia este o vastă disciplină și metodă de cercetare în filozofie, dezvoltată în mare măsură de filosofii germani Edmund Husserl și Martin Heidegger, care se bazează pe premisa că realitatea constă din obiectele și evenimentele ("fenomenele") care sunt percepute sau înțelese în conștiința umană, și nimic nu este independent de constiinta umana.

Aceasta poate fi considerată o ramură a metafizicii și a filosofiei minţii, deși mulți dintre susținători pretind că este legată de alte discipline cheie ale filosofiei (metafizica, epistemologia, logica și etica), dar distinctă de ele, și că aceasta reprezintă mai mult un mod distinct de a privi, în cadrul filosofiei, care are repercusiuni asupra tuturor acestor alte domenii. S-a susținut că aceasta diferă de alte ramuri ale filozofiei întrucât tinde să fie mai mult descriptivă decât prescriptivă. Ea este doar într-o legătură îndepărtată cu doctrina epistemologică a fenomenalismului (teoria că obiectele fizice nu există ca lucruri în sine, ci doar ca fenomene perceptuale sau ca fascicule de date senzoriale situate în timp și în spațiu).

Fenomenologia este studiul experienței și a modului în care trăim. Ea studiază structurile experienței conștiente ca experiment din punct de vedere subiectiv sau la "persoana întâia", împreună cu "intenționalitatea" ei (modul în care o experiență este îndreptată spre un anumit obiect din lume). Apoi conduce la analize asupra condițiilor posibilitatii intenționalității, condiții care presupun abilitati motorii și obiceiuri, practici sociale de bază și, de multe ori, limbaj.

Experiența, într-un sens fenomenologic, include nu numai experiențele relativ pasive ale percepției senzoriale, dar și imaginația, gândirea, emoția, dorința, voința și acțiunea. Pe scurt, aceasta include tot ceea ce trăim direct sau ceea ce facem. Astfel, putem observa și interacţiona cu alte lucruri din lume, dar nu le putem experimenta într-un mod la "persoana întâia". Ceea ce face o experientă constientă este o anumită conștientizare cu privire la experiență, în timpul trăirii ascesteia sau efectuării ei. Cu toate acestea, așa cum a subliniat Heidegger, de multe ori noi nu suntem în mod explicit conștienți de schemele noastre obișnuite de acțiune, iar domeniul fenomenologiei se poate extinde în activitatea mentală semi-conștientă și chiar inconștientă.

Mulți filosofi analitici, inclusiv Daniel Dennett (1942 -), au criticat fenomenologia pe baza faptului că abordarea sa în mod explicit la "persoana întâia" este incompatibilă cu abordarea științifică la persoana a treia, deși fenomenologiștii ar contra-argumenta (susţinând) că științele naturii pot avea sens numai ca o activitate umană care presupune structurile fundamentale din perspectiva "persoanei întâia". John Searle a criticat ceea ce el numește "Iluzia fenomenologică" de a presupune că ceea ce nu este prezent din punct de vedere fenomenologic, nu este real, și că ceea ce este prezent din punct de vedere fenomenologic este, de fapt, o descriere adecvată a modului în care lucrurile există în realitate.

Istoria Fenomenologiei

Termenul "fenomenologie" este derivat din grecescul "phainomenon", însemnând "aspect". Prin urmare, este studiul apariţiilor, spre deosebire de realitate, și, ca atare ea îşi are rădăcinile în trecut în "Alegoria peşterii" a lui Platon şi teoria lui despre idealismul platonic (sau realismul platonic), sau fără îndoială și mai mult în trecut, în filosofia hindusă și budistă. În diferite grade, scepticismul metodologic al lui René Descartes, empirismul britanic al lui Locke, Hume, Berkeley și Mill, și idealismul lui Immanuel Kant și idealiștii germani toţi au avut o contribuţie în dezvoltarea timpurie a teoriei.

Termenul a fost introdus oficial pentru prima dată de Johann Heinrich Lambert (1728 - 1777), în secolul al 18-lea, și, ulterior, a fost folosit de Immanuel Kant și Johann Gottlieb Fichte, și mai ales de G.W.F. Hegel în lucrarea sa "Fenomenologia spiritului" din 1807.

Fenomenologia, așa cum este ea cunoscută astăzi, totuşi, este, în esență viziunea unui singur om, Edmund Husserl, pe care el a lansat-o  în  (lucrarea sa)  "Investigații logice" din 1901, deși credit ar trebui să fie, de asemenea, acordat şi muncii de pionierat privind intenționalitatea (ideea că conștiința este întotdeauna intenționată sau direcţionată) făcută de profesorul lui Husserl, filosoful și psihologul german Franz Brentano (1838 - 1917) si de colegul sau, Carl Stumpf (1848-1936).

Husserl şi-a formulat Fenomenologia clasică mai întâi ca un fel de "psihologie descriptivă" (menţionată uneori ca Fenomenologia realistă) și mai târziu ca o şţiinţă transcendentală și eidetică a conștiinței (Fenomenologia transcendentală). În lucrarea sa "Idei" din 1913, el a stabilit distincția esențială între actul conștiinței ("noesis") și fenomenele către care este direcționat ("noema"). În perioada sa transcendentală de mai târziu, Husserl s-a concentrat mai mult pe structurile ideale,  esențiale ale conștiinței, și a introdus metoda reducţiei fenomenologice în mod specific pentru a elimina orice ipoteză privind existența obiectelor externe.

Martin Heidegger a criticat și sa extins cercetarea fenomenologică a lui Husserl (în special în lucrarea sa "Ființă și timp" din 1927) pentru a include înțelegerea și experiența lui "a fi el însuşi", și a dezvoltat teoria sa originală din lucrarea "Dasein" (ființa umană non-dualistă, angajată în lume). Potrivit lui Heidegger, filosofia nu este deloc o disciplină științifică, dar este mult mai fundamentală decât știința însăși (care pentru el este doar o modalitate printre multe altele de a cunoaște lumea, fără acces de specialitate la adevăr). Heidegger, apoi, a considerat Fenomenologia ca fiind o ontologie metafizică, mai degrabă decât ca disciplina fundamentală cum credea Husserl că ar fi. Husserl l-a provocat pe Heidegger cu privire la problema ontologiei, dar nu a răspuns, însă dezvoltarea adusă de Heidegger  Fenomenologiei existenţiale a influențat foarte mult mișcarea Existențialismului francez.

Alţii decât Husserl și Heidegger, cei mai faimoşi dintre fenomenologii clasici au fost Jean-Paul Sartre, Maurice Merleau-Ponty (1908 - 1961), Max Scheler (1874 - 1928), Edith Stein (1891 - 1942), Dietrich von Hildebrand (1889 - 1977), Alfred Schutz (1,899-1,959), Hannah Arendt (1906-1975) și Emmanuel Levinas (1906-1995).

Tipuri de Fenomenologie

Există trei tipuri principale ale  Fenomenologiei:

Fenomenologia realistă (sau Fenomenologia realistică): prima formulare a lui Husserl, bazată pe prima ediţie a lucrării sale "Investigații logice", care a avut drept scop analiza structurilor intenționale ale actelor mentale în care acestea sunt îndreptate atât către obiectele reale cât și către cele ideale. Aceasta a fost versiunea preferată a Grupului Munchen de la Universitatea din Munchen în secolul al 20-lea, condus de Johanes Daubert (1877 - 1947) și Adolf Reinach (1883 -1917), precum și Alexander Pfänder (1871-1941), Max Scheler (1874 - 1928), Roman Ingarden (1893 - 1970), Nicolai Hartmann (1882 - 1950) și Hans Köchler (1948 -).

Fenomenologia transcendentală (sau Fenomenologia constitutivă): formularea ulterioară a lui Husserl, urmare lucrării sale "Idei" din 1913, care ia experiența intuitivă a fenomenelor ca punct de plecare, și încearcă să extragă din ea caracteristicile esențiale generalizate ale experienței și esența a ceea ce noi experimentăm, dând la o parte problemele fără nici o legătură cu lumea naturală din jurul nostru. Fenomenologiștii transcendentali îi includ pe Oskar Becker (1889 - 1964), Aron Gurwitsch (1901 - 1973) și Alfred Schutz (1899-1959).

Fenomenologia existențială: formularea extinsă al lui Heidegger, așa cum este expusă în lucrarea sa "Fiinţă și timp" din anul 1927, care face interpretarea că observatorul nu se poate despărți de lume (și deci nu poate avea punctul de vedere detașat - Husserl a insistat asupra acestui luicru). Prin urmare, este o combinație a metodei fenomenologice cu importanța puterii de înţelegere a omului în lumea sa existențială. Fenomenologiștii existențiali îi includ pe Jean-Paul Sartre, Hannah Arendt (1906 - 1975), Emmanuel Levinas (1906 - 1995), Gabriel Marcel (1889 - 1973), Paul Ricoeur (1913 - 2005) și Maurice Merleau-Ponty (1908-1961).

http://www.philosophybasics.com/branch_phenomenology.html

* * *