Fizicalismul
Introducere | Tipuri de Fizicalism
Introducere
Fizicalismul (de asemenea, cunoscut ca Monismul materialist - a se vedea secțiunile cu privire la materialism si monism) este poziția filosofică că tot ceea ce există nu se extinde dincolo de proprietățile sale fizice, și că singura substanță existentă este substanţa fizică (materia). Prin urmare, acesta susţine că mintea este un construct pur fizic, și va fi în cele din urmă explicată în întregime de teorii fizice, pe măsură ce continuă să evolueze. Datorită uriaşelor progrese în domeniul ştiinţei în secolul 20 (în special în teoria atomică, evoluţie, neuroştiinţele şi tehnologia calculatoarelor), fizicalismul de diferite tipuri (a se vedea mai jos) a devenit doctrina dominantă în argumetul minte/corp (a se vedea secţiunea de filosofia minţii).
Termenul "fizicalism" a fost inventat pentru prima dată de filozoful austriac Otto Neurath (1882 - 1945) la începutul secolului al 20-lea. În unele privințe, termenul "fizicalism" este preferat ca un concept strâns legat de materialism, deoarece acesta (materialismul) a evoluat împreună cu științele fizice încorporând noțiuni mult mai sofisticate de fizicalitate decât de materie, de exemplu relaţiile unde/particule și forțele non-materiale produse de particule. Fizicalismul poate fi, de asemenea, luat în considerare ca o varietate a naturalismului (credința că natura este tot ce există, și că toate lucrurile supranaturale, prin urmare, nu există).
Un concept important în cadrul fizicalismului este acela al supervenienţei, care este ideea că niveluri superioare ale existenței sunt dependente de niveluri inferioare, astfel încât poate exista o schimbare în nivelul superior doar dacă există, de asemenea, o schimbare în nivelul inferior (se spune că nivelul superior supervine din nivelul inferior).
Obiecțiile cu privire la fizicalism subliniază contradicția aparentă a existenței qualia (proprietățile experienţelor senzoriale, sau "felul în care ne par lucrurile"), într-o lume în întregime fizică (de asemenea, cunoscut sub numele de argumentul cunoașterii). Dilema lui Hempel (propusă de filosoful german Carl Hempel) atacă felul în care este definit fizicalismul: dacă, de exemplu, se defineşte fizicalismul ca fiind credința că universul este compus din tot ce se cunoaşte prin fizică, se poate sublinia că fizica nu poate descrie modul în care funcţionează mintea; dacă fizicalismul este definit ca fiind ceva care poate fi descris de fizică în viitor, atunci, realmente, nu se spune nimic. Împotriva acestuia, se poate argumenta că multe exemple de concepte dualiste anterioare sunt erodate de progresul științific continuu, și că baza fizică a minții va fi aproape sigur cunoscută cândva în viitor.
Tipuri de fizicalism
Există două categorii principale de fizicalism, reductiv și non-reductiv:
1. Fizicalismul reductiv, care afirmă că toate stările și proprietățile mentale vor fi în cele din urmă explicate prin rezultatele științifice ale proceselor și stărilor fiziologice, (fizicalismul reductiv) a fost cea mai populară formă în timpul secolului al 20-lea.
Există trei tipuri principale:
Behaviorismul, care susține că stările mentale sunt doar descrieri ale comportamentului observabil și că astfel de comportamentele pot fi descrise științific fără a se recurge fie la evenimente fiziologice interne, fie la constructe ipotetice, cum ar fi mintea.
Teoria identitate-tip (de asemenea, cunoscută sub numele de teoriea identităţii sau fizicalismul tip), care susține că stările mentale specifice sunt identice cu stările interne fizice specifice ale creierului.
Funcționalismul, care susține că stările mentale (credințe, dorințe, starea de durere, etc.) sunt constituite exclusiv de rolul lor funcțional (relațiile cauzale ale stărilor mentale cu alte stări mentale, intrări senzoriale, și ieșiri comportamentale), și pot fi caracterizate în termenii proprietăţilor funcționale non-mentale. În plus, susține că stările mentale sunt multiplu realizabile, ceea ce înseamnă că ele pot fi explicate în mod satisfăcător fără a lua în considerare mediul fizic de bază (de exemplu, creierul, neuronii, etc.), astfel încât acestea pot fi realizate în mai multe moduri, inclusiv, cel puțin teoretic, în interiorul sistemelor non-biologice, cum ar fi calculatoarele.
2. Fizicalismul non-reductiv, care susține că, deși creierul este tot ceea ce este mintea, predicatele și vocabularul folosite în descrierile şi în explicaţiile mentale nu pot fi reduse la limbajul și explicațiile de nivel inferior ale științei fizicii. Astfel, stările mentale supravin (depind) stărilor fizice, și nu poate exista nici o schimbare în mental fără vreo schimbare în fizic, dar ele nu sunt reductibile la acestea.
Există trei tipuri principale:
Monismul anomalic, care statuează că evenimentele mentale sunt identice cu evenimentele fizice, dar că mentalul este anomalic, de exemplu aceste evenimente mentale sunt perfect reale, și identice cu (nişte) materii fizice, dar nereglementate prin legi fizice stricte. Prin urmare, toate lucrurile mentale sunt fizice, dar nu toate lucrurile fizice sunt în mod necesar mentale. Această doctrină a fost propusă pentru prima dată de Donald Davidson în anii 1970.
Emergentismul, care implică o vedere stratificată despre natură, cu straturile aranjate în funcţie de creșterea complexității, fiecare corespunzând propriei sale ştiinţe speciale.
Eliminativismul (sau Materialismul eliminativ), care susține că modul obişnuit în care oamenii înţeleg mintea ("psihologia populară") este iremediabil greşit, și va fi în cele din urmă înlocuit (eliminat) de o alternativă, în general considerată a fi neuroştiinţa.
http://www.philosophybasics.com/branch_physicalism.html
* * *
luni, 31 august 2015
sâmbătă, 29 august 2015
Fenomenologia
Fenomenologia
Introducere | Istoria Fenomenologiei | Tipuri de Fenomenologie
Introducere
Fenomenologia este o vastă disciplină și metodă de cercetare în filozofie, dezvoltată în mare măsură de filosofii germani Edmund Husserl și Martin Heidegger, care se bazează pe premisa că realitatea constă din obiectele și evenimentele ("fenomenele") care sunt percepute sau înțelese în conștiința umană, și nimic nu este independent de constiinta umana.
Aceasta poate fi considerată o ramură a metafizicii și a filosofiei minţii, deși mulți dintre susținători pretind că este legată de alte discipline cheie ale filosofiei (metafizica, epistemologia, logica și etica), dar distinctă de ele, și că aceasta reprezintă mai mult un mod distinct de a privi, în cadrul filosofiei, care are repercusiuni asupra tuturor acestor alte domenii. S-a susținut că aceasta diferă de alte ramuri ale filozofiei întrucât tinde să fie mai mult descriptivă decât prescriptivă. Ea este doar într-o legătură îndepărtată cu doctrina epistemologică a fenomenalismului (teoria că obiectele fizice nu există ca lucruri în sine, ci doar ca fenomene perceptuale sau ca fascicule de date senzoriale situate în timp și în spațiu).
Fenomenologia este studiul experienței și a modului în care trăim. Ea studiază structurile experienței conștiente ca experiment din punct de vedere subiectiv sau la "persoana întâia", împreună cu "intenționalitatea" ei (modul în care o experiență este îndreptată spre un anumit obiect din lume). Apoi conduce la analize asupra condițiilor posibilitatii intenționalității, condiții care presupun abilitati motorii și obiceiuri, practici sociale de bază și, de multe ori, limbaj.
Experiența, într-un sens fenomenologic, include nu numai experiențele relativ pasive ale percepției senzoriale, dar și imaginația, gândirea, emoția, dorința, voința și acțiunea. Pe scurt, aceasta include tot ceea ce trăim direct sau ceea ce facem. Astfel, putem observa și interacţiona cu alte lucruri din lume, dar nu le putem experimenta într-un mod la "persoana întâia". Ceea ce face o experientă constientă este o anumită conștientizare cu privire la experiență, în timpul trăirii ascesteia sau efectuării ei. Cu toate acestea, așa cum a subliniat Heidegger, de multe ori noi nu suntem în mod explicit conștienți de schemele noastre obișnuite de acțiune, iar domeniul fenomenologiei se poate extinde în activitatea mentală semi-conștientă și chiar inconștientă.
Mulți filosofi analitici, inclusiv Daniel Dennett (1942 -), au criticat fenomenologia pe baza faptului că abordarea sa în mod explicit la "persoana întâia" este incompatibilă cu abordarea științifică la persoana a treia, deși fenomenologiștii ar contra-argumenta (susţinând) că științele naturii pot avea sens numai ca o activitate umană care presupune structurile fundamentale din perspectiva "persoanei întâia". John Searle a criticat ceea ce el numește "Iluzia fenomenologică" de a presupune că ceea ce nu este prezent din punct de vedere fenomenologic, nu este real, și că ceea ce este prezent din punct de vedere fenomenologic este, de fapt, o descriere adecvată a modului în care lucrurile există în realitate.
Istoria Fenomenologiei
Termenul "fenomenologie" este derivat din grecescul "phainomenon", însemnând "aspect". Prin urmare, este studiul apariţiilor, spre deosebire de realitate, și, ca atare ea îşi are rădăcinile în trecut în "Alegoria peşterii" a lui Platon şi teoria lui despre idealismul platonic (sau realismul platonic), sau fără îndoială și mai mult în trecut, în filosofia hindusă și budistă. În diferite grade, scepticismul metodologic al lui René Descartes, empirismul britanic al lui Locke, Hume, Berkeley și Mill, și idealismul lui Immanuel Kant și idealiștii germani toţi au avut o contribuţie în dezvoltarea timpurie a teoriei.
Termenul a fost introdus oficial pentru prima dată de Johann Heinrich Lambert (1728 - 1777), în secolul al 18-lea, și, ulterior, a fost folosit de Immanuel Kant și Johann Gottlieb Fichte, și mai ales de G.W.F. Hegel în lucrarea sa "Fenomenologia spiritului" din 1807.
Fenomenologia, așa cum este ea cunoscută astăzi, totuşi, este, în esență viziunea unui singur om, Edmund Husserl, pe care el a lansat-o în (lucrarea sa) "Investigații logice" din 1901, deși credit ar trebui să fie, de asemenea, acordat şi muncii de pionierat privind intenționalitatea (ideea că conștiința este întotdeauna intenționată sau direcţionată) făcută de profesorul lui Husserl, filosoful și psihologul german Franz Brentano (1838 - 1917) si de colegul sau, Carl Stumpf (1848-1936).
Husserl şi-a formulat Fenomenologia clasică mai întâi ca un fel de "psihologie descriptivă" (menţionată uneori ca Fenomenologia realistă) și mai târziu ca o şţiinţă transcendentală și eidetică a conștiinței (Fenomenologia transcendentală). În lucrarea sa "Idei" din 1913, el a stabilit distincția esențială între actul conștiinței ("noesis") și fenomenele către care este direcționat ("noema"). În perioada sa transcendentală de mai târziu, Husserl s-a concentrat mai mult pe structurile ideale, esențiale ale conștiinței, și a introdus metoda reducţiei fenomenologice în mod specific pentru a elimina orice ipoteză privind existența obiectelor externe.
Martin Heidegger a criticat și sa extins cercetarea fenomenologică a lui Husserl (în special în lucrarea sa "Ființă și timp" din 1927) pentru a include înțelegerea și experiența lui "a fi el însuşi", și a dezvoltat teoria sa originală din lucrarea "Dasein" (ființa umană non-dualistă, angajată în lume). Potrivit lui Heidegger, filosofia nu este deloc o disciplină științifică, dar este mult mai fundamentală decât știința însăși (care pentru el este doar o modalitate printre multe altele de a cunoaște lumea, fără acces de specialitate la adevăr). Heidegger, apoi, a considerat Fenomenologia ca fiind o ontologie metafizică, mai degrabă decât ca disciplina fundamentală cum credea Husserl că ar fi. Husserl l-a provocat pe Heidegger cu privire la problema ontologiei, dar nu a răspuns, însă dezvoltarea adusă de Heidegger Fenomenologiei existenţiale a influențat foarte mult mișcarea Existențialismului francez.
Alţii decât Husserl și Heidegger, cei mai faimoşi dintre fenomenologii clasici au fost Jean-Paul Sartre, Maurice Merleau-Ponty (1908 - 1961), Max Scheler (1874 - 1928), Edith Stein (1891 - 1942), Dietrich von Hildebrand (1889 - 1977), Alfred Schutz (1,899-1,959), Hannah Arendt (1906-1975) și Emmanuel Levinas (1906-1995).
Tipuri de Fenomenologie
Există trei tipuri principale ale Fenomenologiei:
Fenomenologia realistă (sau Fenomenologia realistică): prima formulare a lui Husserl, bazată pe prima ediţie a lucrării sale "Investigații logice", care a avut drept scop analiza structurilor intenționale ale actelor mentale în care acestea sunt îndreptate atât către obiectele reale cât și către cele ideale. Aceasta a fost versiunea preferată a Grupului Munchen de la Universitatea din Munchen în secolul al 20-lea, condus de Johanes Daubert (1877 - 1947) și Adolf Reinach (1883 -1917), precum și Alexander Pfänder (1871-1941), Max Scheler (1874 - 1928), Roman Ingarden (1893 - 1970), Nicolai Hartmann (1882 - 1950) și Hans Köchler (1948 -).
Fenomenologia transcendentală (sau Fenomenologia constitutivă): formularea ulterioară a lui Husserl, urmare lucrării sale "Idei" din 1913, care ia experiența intuitivă a fenomenelor ca punct de plecare, și încearcă să extragă din ea caracteristicile esențiale generalizate ale experienței și esența a ceea ce noi experimentăm, dând la o parte problemele fără nici o legătură cu lumea naturală din jurul nostru. Fenomenologiștii transcendentali îi includ pe Oskar Becker (1889 - 1964), Aron Gurwitsch (1901 - 1973) și Alfred Schutz (1899-1959).
Fenomenologia existențială: formularea extinsă al lui Heidegger, așa cum este expusă în lucrarea sa "Fiinţă și timp" din anul 1927, care face interpretarea că observatorul nu se poate despărți de lume (și deci nu poate avea punctul de vedere detașat - Husserl a insistat asupra acestui luicru). Prin urmare, este o combinație a metodei fenomenologice cu importanța puterii de înţelegere a omului în lumea sa existențială. Fenomenologiștii existențiali îi includ pe Jean-Paul Sartre, Hannah Arendt (1906 - 1975), Emmanuel Levinas (1906 - 1995), Gabriel Marcel (1889 - 1973), Paul Ricoeur (1913 - 2005) și Maurice Merleau-Ponty (1908-1961).
http://www.philosophybasics.com/branch_phenomenology.html
* * *
Introducere | Istoria Fenomenologiei | Tipuri de Fenomenologie
Introducere
Fenomenologia este o vastă disciplină și metodă de cercetare în filozofie, dezvoltată în mare măsură de filosofii germani Edmund Husserl și Martin Heidegger, care se bazează pe premisa că realitatea constă din obiectele și evenimentele ("fenomenele") care sunt percepute sau înțelese în conștiința umană, și nimic nu este independent de constiinta umana.
Aceasta poate fi considerată o ramură a metafizicii și a filosofiei minţii, deși mulți dintre susținători pretind că este legată de alte discipline cheie ale filosofiei (metafizica, epistemologia, logica și etica), dar distinctă de ele, și că aceasta reprezintă mai mult un mod distinct de a privi, în cadrul filosofiei, care are repercusiuni asupra tuturor acestor alte domenii. S-a susținut că aceasta diferă de alte ramuri ale filozofiei întrucât tinde să fie mai mult descriptivă decât prescriptivă. Ea este doar într-o legătură îndepărtată cu doctrina epistemologică a fenomenalismului (teoria că obiectele fizice nu există ca lucruri în sine, ci doar ca fenomene perceptuale sau ca fascicule de date senzoriale situate în timp și în spațiu).
Fenomenologia este studiul experienței și a modului în care trăim. Ea studiază structurile experienței conștiente ca experiment din punct de vedere subiectiv sau la "persoana întâia", împreună cu "intenționalitatea" ei (modul în care o experiență este îndreptată spre un anumit obiect din lume). Apoi conduce la analize asupra condițiilor posibilitatii intenționalității, condiții care presupun abilitati motorii și obiceiuri, practici sociale de bază și, de multe ori, limbaj.
Experiența, într-un sens fenomenologic, include nu numai experiențele relativ pasive ale percepției senzoriale, dar și imaginația, gândirea, emoția, dorința, voința și acțiunea. Pe scurt, aceasta include tot ceea ce trăim direct sau ceea ce facem. Astfel, putem observa și interacţiona cu alte lucruri din lume, dar nu le putem experimenta într-un mod la "persoana întâia". Ceea ce face o experientă constientă este o anumită conștientizare cu privire la experiență, în timpul trăirii ascesteia sau efectuării ei. Cu toate acestea, așa cum a subliniat Heidegger, de multe ori noi nu suntem în mod explicit conștienți de schemele noastre obișnuite de acțiune, iar domeniul fenomenologiei se poate extinde în activitatea mentală semi-conștientă și chiar inconștientă.
Mulți filosofi analitici, inclusiv Daniel Dennett (1942 -), au criticat fenomenologia pe baza faptului că abordarea sa în mod explicit la "persoana întâia" este incompatibilă cu abordarea științifică la persoana a treia, deși fenomenologiștii ar contra-argumenta (susţinând) că științele naturii pot avea sens numai ca o activitate umană care presupune structurile fundamentale din perspectiva "persoanei întâia". John Searle a criticat ceea ce el numește "Iluzia fenomenologică" de a presupune că ceea ce nu este prezent din punct de vedere fenomenologic, nu este real, și că ceea ce este prezent din punct de vedere fenomenologic este, de fapt, o descriere adecvată a modului în care lucrurile există în realitate.
Istoria Fenomenologiei
Termenul "fenomenologie" este derivat din grecescul "phainomenon", însemnând "aspect". Prin urmare, este studiul apariţiilor, spre deosebire de realitate, și, ca atare ea îşi are rădăcinile în trecut în "Alegoria peşterii" a lui Platon şi teoria lui despre idealismul platonic (sau realismul platonic), sau fără îndoială și mai mult în trecut, în filosofia hindusă și budistă. În diferite grade, scepticismul metodologic al lui René Descartes, empirismul britanic al lui Locke, Hume, Berkeley și Mill, și idealismul lui Immanuel Kant și idealiștii germani toţi au avut o contribuţie în dezvoltarea timpurie a teoriei.
Termenul a fost introdus oficial pentru prima dată de Johann Heinrich Lambert (1728 - 1777), în secolul al 18-lea, și, ulterior, a fost folosit de Immanuel Kant și Johann Gottlieb Fichte, și mai ales de G.W.F. Hegel în lucrarea sa "Fenomenologia spiritului" din 1807.
Fenomenologia, așa cum este ea cunoscută astăzi, totuşi, este, în esență viziunea unui singur om, Edmund Husserl, pe care el a lansat-o în (lucrarea sa) "Investigații logice" din 1901, deși credit ar trebui să fie, de asemenea, acordat şi muncii de pionierat privind intenționalitatea (ideea că conștiința este întotdeauna intenționată sau direcţionată) făcută de profesorul lui Husserl, filosoful și psihologul german Franz Brentano (1838 - 1917) si de colegul sau, Carl Stumpf (1848-1936).
Husserl şi-a formulat Fenomenologia clasică mai întâi ca un fel de "psihologie descriptivă" (menţionată uneori ca Fenomenologia realistă) și mai târziu ca o şţiinţă transcendentală și eidetică a conștiinței (Fenomenologia transcendentală). În lucrarea sa "Idei" din 1913, el a stabilit distincția esențială între actul conștiinței ("noesis") și fenomenele către care este direcționat ("noema"). În perioada sa transcendentală de mai târziu, Husserl s-a concentrat mai mult pe structurile ideale, esențiale ale conștiinței, și a introdus metoda reducţiei fenomenologice în mod specific pentru a elimina orice ipoteză privind existența obiectelor externe.
Martin Heidegger a criticat și sa extins cercetarea fenomenologică a lui Husserl (în special în lucrarea sa "Ființă și timp" din 1927) pentru a include înțelegerea și experiența lui "a fi el însuşi", și a dezvoltat teoria sa originală din lucrarea "Dasein" (ființa umană non-dualistă, angajată în lume). Potrivit lui Heidegger, filosofia nu este deloc o disciplină științifică, dar este mult mai fundamentală decât știința însăși (care pentru el este doar o modalitate printre multe altele de a cunoaște lumea, fără acces de specialitate la adevăr). Heidegger, apoi, a considerat Fenomenologia ca fiind o ontologie metafizică, mai degrabă decât ca disciplina fundamentală cum credea Husserl că ar fi. Husserl l-a provocat pe Heidegger cu privire la problema ontologiei, dar nu a răspuns, însă dezvoltarea adusă de Heidegger Fenomenologiei existenţiale a influențat foarte mult mișcarea Existențialismului francez.
Alţii decât Husserl și Heidegger, cei mai faimoşi dintre fenomenologii clasici au fost Jean-Paul Sartre, Maurice Merleau-Ponty (1908 - 1961), Max Scheler (1874 - 1928), Edith Stein (1891 - 1942), Dietrich von Hildebrand (1889 - 1977), Alfred Schutz (1,899-1,959), Hannah Arendt (1906-1975) și Emmanuel Levinas (1906-1995).
Tipuri de Fenomenologie
Există trei tipuri principale ale Fenomenologiei:
Fenomenologia realistă (sau Fenomenologia realistică): prima formulare a lui Husserl, bazată pe prima ediţie a lucrării sale "Investigații logice", care a avut drept scop analiza structurilor intenționale ale actelor mentale în care acestea sunt îndreptate atât către obiectele reale cât și către cele ideale. Aceasta a fost versiunea preferată a Grupului Munchen de la Universitatea din Munchen în secolul al 20-lea, condus de Johanes Daubert (1877 - 1947) și Adolf Reinach (1883 -1917), precum și Alexander Pfänder (1871-1941), Max Scheler (1874 - 1928), Roman Ingarden (1893 - 1970), Nicolai Hartmann (1882 - 1950) și Hans Köchler (1948 -).
Fenomenologia transcendentală (sau Fenomenologia constitutivă): formularea ulterioară a lui Husserl, urmare lucrării sale "Idei" din 1913, care ia experiența intuitivă a fenomenelor ca punct de plecare, și încearcă să extragă din ea caracteristicile esențiale generalizate ale experienței și esența a ceea ce noi experimentăm, dând la o parte problemele fără nici o legătură cu lumea naturală din jurul nostru. Fenomenologiștii transcendentali îi includ pe Oskar Becker (1889 - 1964), Aron Gurwitsch (1901 - 1973) și Alfred Schutz (1899-1959).
Fenomenologia existențială: formularea extinsă al lui Heidegger, așa cum este expusă în lucrarea sa "Fiinţă și timp" din anul 1927, care face interpretarea că observatorul nu se poate despărți de lume (și deci nu poate avea punctul de vedere detașat - Husserl a insistat asupra acestui luicru). Prin urmare, este o combinație a metodei fenomenologice cu importanța puterii de înţelegere a omului în lumea sa existențială. Fenomenologiștii existențiali îi includ pe Jean-Paul Sartre, Hannah Arendt (1906 - 1975), Emmanuel Levinas (1906 - 1995), Gabriel Marcel (1889 - 1973), Paul Ricoeur (1913 - 2005) și Maurice Merleau-Ponty (1908-1961).
http://www.philosophybasics.com/branch_phenomenology.html
* * *
vineri, 28 august 2015
Panteismul
Panteismul
Introducere | Tipuri de panteism
Introducere
Panteismul este concepţia că Dumnezeu este echivalent cu natura sau universul fizic - că acestea sunt, în esență, același lucru - sau că totul este al unui atotcuprinzător Dumnezeu imanent abstract. Astfel, fiecare om în parte, fiind parte a universului sau naturii, este o parte a lui Dumnezeu. Termenul "panteism" a fost inventat de scriitorul irlandez John Toland în 1705.
Unii panteiști acceptă ideea liberului arbitru (susținând că indivizii fac unele alegeri între bine și rău, chiar dacă au oarecum sentimentul unei fiinţe mai mari din care ei sunt o parte ), deși determinismul este, de asemenea, larg răspândit (în special în rândul panteiștilor naturalişti - vezi mai jos). Unii panteiști postulează, de asemenea, un scop comun pentru natură și om, în timp ce alții resping ideea de scop și consideră existența ca o existenţă "de drag" (pentru plăcerea proprie). Deși Schopenhauer a susținut că panteismul nu are etică, panteiștii susțin că panteismul este punctul de vedere cel mai etic, subliniind că orice rău făcut altuia înseamnă să-ţi faci rău ţie însuţi, pentru că ceea ce dăunează unuia dăunează tuturor.
Conceptul a fost discutat încă din vremea "Upanişadelor" din hinduismul vedic, și a filosofilor Greciei antice (inclusiv Thales, Heraclit și Parmenide), precum și în iudaismul cabalistic. Ecuația biblică a lui Dumnezeu (argumentul ontologic) despre actele din natură, și definiția lui Dumnezeu chiar în Noul Testament, au condus la înfiinţarea unor mișcări creștine panteiste, de la quakerii timpurii până la unitarienii de mai târziu. În secolul al 17-lea, a fost un fel de renaștere (a panteismului), iar Spinoza, în special, este creditat cu credinţa într-un fel de panteism naturalist.
Tipuri de panteism
Panteismul clasic:
Acesta este forma panteismului care echivalează existența cu Dumnezeu fără a încerca să redefinească sau să minimalizeze nici un termen. Crede într-un Dumnezeu personal, conștient și omniscient, și consideră acest Dumnezeu ca unind toate religiile adevărate. În multe feluri, panteismul clasic este similar cu monismul, în măsura în care consideră toate lucrurile, de la energie până la materie, gândire, timp, ca fiind aspecte ale unui Dumnezeu personal atotcuprinzător. Acesta este distinct în primul rând din cauza simplității sale și a compatibilităţii sale și a atitudinii integrante față de alte credințe ale lumii. Panteismul clasic este reprezentat de mai multe tradiții religioase, inclusiv hinduismul și iudaismul cabalistic.
Panteismul biblic:
Această formă de panteism (vehement condamnată de mulți creștini tradiționalişti) susține că unele aspecte panteiste sunt exprimate în scrierile din Biblie. Ecuația biblică a lui Dumnezeu despre actele din natură, și definiția lui Dumnezeu chiar în Noul Testament, toate oferă baza de interes a acestui sistem de credinţă.
Panteismul naturalist:
Acesta este o formă a panteismului care susține că universul, deși inconștient și nesimțitor ca întreg, este totuși un focar plin de înţeles pentru împlinirea mistică. Astfel, natura este văzută ca fiind Dumnezeu numai într-un sens netradițional, impersonal. Criticii au afirmat că acesta constituie o utilizare abuzivă intenționată a terminologiei, precum și o încercare de a justifica ateismul (sau vreun fel de naturalism spiritual) de etichetare eronată a acestuia ca panteism. Panteismul naturalist se bazează pe opiniile relativ recente ale lui Baruch Spinoza (care ar fi putut fi influențate de panteismul biblic) și John Toland, precum și pe influențele contemporane.
Cosmoteismul:
Acesta este o mișcare mică și controversată demarată la sfârşitul secolului al 18-lea pentru a exprima sentimentul că Dumnezeu este ceva creat de om și nu a existat înainte de om, și este posibilă chiar o stare de sfârşit a evoluției umane, prin planificare socială, eugenii și alte forme ale ingineriei genetice. Printre altele, H.G. Wells a subscris la o formă a cosmoteismului.
Pandeismul:
Acesta este un fel de panteism naturalist, considerând că universul este un Dumnezeu inconștient și nesimţitor, dar, de asemenea că anterior Dumnezeu a fost o forță conștientă și simţitoare sau o entitate care a proiectat și a creat universul. Astfel, în conformitate cu pandeismul, Dumnezeu a devenit doar un Dumnezeu inconștient și nesimţitor prin transformarea în univers. Acesta este un fel de sinteză a panteismului și deismului.
Panenteismul:
Această credință are caracteristici comune cu panteismul, cum ar fi ideea că universul este o parte din Dumnezeu, deși panenteismul susține că Dumnezeu este mai mare decât natura singură și astfel universul fizic este doar o parte a naturii Sale.
http://www.philosophybasics.com/branch_pantheism.html
* * *
Introducere | Tipuri de panteism
Introducere
Panteismul este concepţia că Dumnezeu este echivalent cu natura sau universul fizic - că acestea sunt, în esență, același lucru - sau că totul este al unui atotcuprinzător Dumnezeu imanent abstract. Astfel, fiecare om în parte, fiind parte a universului sau naturii, este o parte a lui Dumnezeu. Termenul "panteism" a fost inventat de scriitorul irlandez John Toland în 1705.
Unii panteiști acceptă ideea liberului arbitru (susținând că indivizii fac unele alegeri între bine și rău, chiar dacă au oarecum sentimentul unei fiinţe mai mari din care ei sunt o parte ), deși determinismul este, de asemenea, larg răspândit (în special în rândul panteiștilor naturalişti - vezi mai jos). Unii panteiști postulează, de asemenea, un scop comun pentru natură și om, în timp ce alții resping ideea de scop și consideră existența ca o existenţă "de drag" (pentru plăcerea proprie). Deși Schopenhauer a susținut că panteismul nu are etică, panteiștii susțin că panteismul este punctul de vedere cel mai etic, subliniind că orice rău făcut altuia înseamnă să-ţi faci rău ţie însuţi, pentru că ceea ce dăunează unuia dăunează tuturor.
Conceptul a fost discutat încă din vremea "Upanişadelor" din hinduismul vedic, și a filosofilor Greciei antice (inclusiv Thales, Heraclit și Parmenide), precum și în iudaismul cabalistic. Ecuația biblică a lui Dumnezeu (argumentul ontologic) despre actele din natură, și definiția lui Dumnezeu chiar în Noul Testament, au condus la înfiinţarea unor mișcări creștine panteiste, de la quakerii timpurii până la unitarienii de mai târziu. În secolul al 17-lea, a fost un fel de renaștere (a panteismului), iar Spinoza, în special, este creditat cu credinţa într-un fel de panteism naturalist.
Tipuri de panteism
Panteismul clasic:
Acesta este forma panteismului care echivalează existența cu Dumnezeu fără a încerca să redefinească sau să minimalizeze nici un termen. Crede într-un Dumnezeu personal, conștient și omniscient, și consideră acest Dumnezeu ca unind toate religiile adevărate. În multe feluri, panteismul clasic este similar cu monismul, în măsura în care consideră toate lucrurile, de la energie până la materie, gândire, timp, ca fiind aspecte ale unui Dumnezeu personal atotcuprinzător. Acesta este distinct în primul rând din cauza simplității sale și a compatibilităţii sale și a atitudinii integrante față de alte credințe ale lumii. Panteismul clasic este reprezentat de mai multe tradiții religioase, inclusiv hinduismul și iudaismul cabalistic.
Panteismul biblic:
Această formă de panteism (vehement condamnată de mulți creștini tradiționalişti) susține că unele aspecte panteiste sunt exprimate în scrierile din Biblie. Ecuația biblică a lui Dumnezeu despre actele din natură, și definiția lui Dumnezeu chiar în Noul Testament, toate oferă baza de interes a acestui sistem de credinţă.
Panteismul naturalist:
Acesta este o formă a panteismului care susține că universul, deși inconștient și nesimțitor ca întreg, este totuși un focar plin de înţeles pentru împlinirea mistică. Astfel, natura este văzută ca fiind Dumnezeu numai într-un sens netradițional, impersonal. Criticii au afirmat că acesta constituie o utilizare abuzivă intenționată a terminologiei, precum și o încercare de a justifica ateismul (sau vreun fel de naturalism spiritual) de etichetare eronată a acestuia ca panteism. Panteismul naturalist se bazează pe opiniile relativ recente ale lui Baruch Spinoza (care ar fi putut fi influențate de panteismul biblic) și John Toland, precum și pe influențele contemporane.
Cosmoteismul:
Acesta este o mișcare mică și controversată demarată la sfârşitul secolului al 18-lea pentru a exprima sentimentul că Dumnezeu este ceva creat de om și nu a existat înainte de om, și este posibilă chiar o stare de sfârşit a evoluției umane, prin planificare socială, eugenii și alte forme ale ingineriei genetice. Printre altele, H.G. Wells a subscris la o formă a cosmoteismului.
Pandeismul:
Acesta este un fel de panteism naturalist, considerând că universul este un Dumnezeu inconștient și nesimţitor, dar, de asemenea că anterior Dumnezeu a fost o forță conștientă și simţitoare sau o entitate care a proiectat și a creat universul. Astfel, în conformitate cu pandeismul, Dumnezeu a devenit doar un Dumnezeu inconștient și nesimţitor prin transformarea în univers. Acesta este un fel de sinteză a panteismului și deismului.
Panenteismul:
Această credință are caracteristici comune cu panteismul, cum ar fi ideea că universul este o parte din Dumnezeu, deși panenteismul susține că Dumnezeu este mai mare decât natura singură și astfel universul fizic este doar o parte a naturii Sale.
http://www.philosophybasics.com/branch_pantheism.html
* * *
miercuri, 26 august 2015
Panenteismul
Panenteismul
Introducere | Tipuri de Panenteism
Introducere
Panenteismul, (de asemenea, cunoscut sub numele de Monoteismul monist), este credința, similară cu panteismul, că universul fizic este unit cu Dumnezeu, subliniind, însă, că Dumnezeu este mai mare decât (mai degrabă decât echivalent cu) universul. Astfel, Dumnezeu, unicul, este sinonim cu universul material și intrepatrunde fiecare parte a naturii (la fel ca în panteism), dar in acelasi timp se extinde dincolo, în aceeaşi măsură. Universul este parte din Dumnezeu, dar nu toate ale lui Dumnezeu.
Neoplatonismul lui Plotin (în care lumea însăși este un Dumnezeu) este într-o oarecare măsură, panteist cu tendințe politeiste, dar şi tratate filosofice au scris despre asta, în contextul hinduismului de-a lungul mileniilor (în special în "Bhagavad Gita" si "Shri Rudram "). Multe religii ale nativilor Americii de Nord și Americii de Sud sunt de natură panteistă, iar unele elemente ale panenteismului apar în iudaismul hasidic și Cabala, în unele ordine ale sufismului islamic şi de est, în ortodoxismul răsăritean şi creștinismul ortodox oriental.
Cu toate acestea, cuvântul "panenteism" (care poate fi tradus ca "toate în Dumnezeu"), nu a fost inventat decât în anul 1828, de către filosoful german Karl Christian Friedrich Krause (1781 - 1832), în încercarea de a reconcilia monoteismul și panteismul, iar această concepție despre Dumnezeu a influențat transcendentalişti ai Noii Anglii precum Ralph Waldo Emerson, și a fost popularizată de Charles Hartshorne (1897 - 2000), în activitatea sa de dezvoltare a procesului teologic în secolul 20, și a fost, de asemenea, adoptată de către susținătorii diferitelor credințe ale Noii Gândiri.
Tipuri de Panenteism
Panenteismul puternic:
Acesta se referă la identitatea completă a lui Dumnezeu cu universul, spre deosebire de doar prezența lui Dumnezeu în el, și, prin urmare se apropie foarte mult de Panteism. Aşadar, legile naturii nu sunt ceva în esență autonome, pe care Dumnezeu trebuie să le manipuleze uneori în scopul transformării voii lui în realitate, ci fac parte din voinţa sa.
Panenteismul slab:
Acesta se referă doar la prezența lui Dumnezeu în univers, spre deosebire de o oarecare identificare cu el. Legile naturii, prin urmare, au un statut autonom care le face echivalente cu ceva care este în afara lui Dumnezeu.
Panendeismul:
Acesta este un amestec între deism şi panenteism. El susține că, în timp ce universul este o parte din Dumnezeu, funcționează în conformitate cu mecanismele naturale fără să aibă nevoie de intervenția unui Dumnezeu tradițional, oarecum similar cu conceptul nativ american al Marelui Spirit atotpătrunzător.
http://www.philosophybasics.com/branch_panentheism.html
* * *
Introducere | Tipuri de Panenteism
Introducere
Panenteismul, (de asemenea, cunoscut sub numele de Monoteismul monist), este credința, similară cu panteismul, că universul fizic este unit cu Dumnezeu, subliniind, însă, că Dumnezeu este mai mare decât (mai degrabă decât echivalent cu) universul. Astfel, Dumnezeu, unicul, este sinonim cu universul material și intrepatrunde fiecare parte a naturii (la fel ca în panteism), dar in acelasi timp se extinde dincolo, în aceeaşi măsură. Universul este parte din Dumnezeu, dar nu toate ale lui Dumnezeu.
Neoplatonismul lui Plotin (în care lumea însăși este un Dumnezeu) este într-o oarecare măsură, panteist cu tendințe politeiste, dar şi tratate filosofice au scris despre asta, în contextul hinduismului de-a lungul mileniilor (în special în "Bhagavad Gita" si "Shri Rudram "). Multe religii ale nativilor Americii de Nord și Americii de Sud sunt de natură panteistă, iar unele elemente ale panenteismului apar în iudaismul hasidic și Cabala, în unele ordine ale sufismului islamic şi de est, în ortodoxismul răsăritean şi creștinismul ortodox oriental.
Cu toate acestea, cuvântul "panenteism" (care poate fi tradus ca "toate în Dumnezeu"), nu a fost inventat decât în anul 1828, de către filosoful german Karl Christian Friedrich Krause (1781 - 1832), în încercarea de a reconcilia monoteismul și panteismul, iar această concepție despre Dumnezeu a influențat transcendentalişti ai Noii Anglii precum Ralph Waldo Emerson, și a fost popularizată de Charles Hartshorne (1897 - 2000), în activitatea sa de dezvoltare a procesului teologic în secolul 20, și a fost, de asemenea, adoptată de către susținătorii diferitelor credințe ale Noii Gândiri.
Tipuri de Panenteism
Panenteismul puternic:
Acesta se referă la identitatea completă a lui Dumnezeu cu universul, spre deosebire de doar prezența lui Dumnezeu în el, și, prin urmare se apropie foarte mult de Panteism. Aşadar, legile naturii nu sunt ceva în esență autonome, pe care Dumnezeu trebuie să le manipuleze uneori în scopul transformării voii lui în realitate, ci fac parte din voinţa sa.
Panenteismul slab:
Acesta se referă doar la prezența lui Dumnezeu în univers, spre deosebire de o oarecare identificare cu el. Legile naturii, prin urmare, au un statut autonom care le face echivalente cu ceva care este în afara lui Dumnezeu.
Panendeismul:
Acesta este un amestec între deism şi panenteism. El susține că, în timp ce universul este o parte din Dumnezeu, funcționează în conformitate cu mecanismele naturale fără să aibă nevoie de intervenția unui Dumnezeu tradițional, oarecum similar cu conceptul nativ american al Marelui Spirit atotpătrunzător.
http://www.philosophybasics.com/branch_panentheism.html
* * *
duminică, 23 august 2015
Obiectivismul
Obiectivismul
Introducere | Principii cheie ale obiectivismului | Tipuri de obiectivism
Introducere
Obiectivismul este de părere că există o realitate, sau un tărâm al obiectelor și faptelor, care există în întregime independent de minte. Astfel, obiectivismul susține că există o singură descriere corectă a realității, fie că avem cunoștință de ea, fie că nu. Prin urmare, existența are prioritate dincolo de constiinţă, pentru că existența există independent de conștiință, şi funcția esențială a conștiinței este modul de înţelegere a existenței, iar realitatea obiectivă de bază poate fi percepută în moduri diferite.
În termeni mai largi, obiectivitatea este asumarea strictă a metodelor adevărului-conducător în gândirea cuiva, în special luând în considerare toate informațiile disponibile și evitând orice formă de prejudecată, părtinire sau iluzii (confundare a dorinţelor cu realitatea). Termenul "obiectiv" poate fi aplicat la metodele utilizate în acest proces, sau rezultatele produse de aceasta.
Un fapt obiectiv înseamnă un adevăr care rămâne adevărat întotdeauna și pretutindeni, în mod independent de gândirea sau de sentimentele umane (de exemplu, este adevărat întotdeauna și pretutindeni că "2 plus 2 face 4 '). Un fapt subiectiv, pe de altă parte, este un adevăr care este valabil numai în anumite momente (perioade), sau locuri, sau pentru anumite persoane (de exemplu, "Acest tablou este bun" ar putea fi valabil pentru cineva căruia îi place, dar nu este neapărat adevărat că este o pictură bună pur și simplu, și va rămâne așa mereu, indiferent de ceea ce au spus oamenii despre el).
Acesta este o doctrină metafizică și ontologică care se ocupă de existența lucrurilor, mai degrabă decât de adevărul sau falsitatea lucrurilor (despre obiecte în sine nu se poate spune că sunt "adevărate" sau "false", deși se pot face referiri sau declaratii cu privire la obiecte) . Este o chestiune de dispută între filosofi în ce măsură obiectivitatea poate fi aplicată în estetică, etică și epistemologie.
Realismul lui Platon, de exemplu, este o formă a obiectivismului metafizic, considerând că Ideile sau formele există în mod obiectiv și independent. Idealismul lui Berkeley, pe de altă parte, ar putea fi numit Subiectivism în măsura în care susține că lucrurile există numai în măsura în care acestea sunt percepute.
Obiectivismul aşa cum este cunoscut astăzi își găsește originile la începutul secolului al 19-lea în activitatea epistemologică si metafizică a lui Gottlob Frege. Doctrina este, cu toate acestea, cel mai bine identificată prin filosoafa secolului 20, Ayn Rand (1905-1982), și conceptul ei predominant (și, uneori, controversat) despre obiectivism, exprimat prin romanele sale, precum și prin lucrările de non-ficțiune, inclusiv prin pozițiile sale cu privire la metafizică, epistemologie, etică, politică și epistemologie. Rand descrie formularea ei cu privire la obiectivism ca pe o "filosofie de viaţă", și a înfiinţat mai multe organizații care promovează filosofia, precum și reviste academice, conferințe, societăți, forumuri on-line, site-uri web, cărți și cursuri. Aceasta a generat, de asemenea, multe critici, în parte din cauza acuzării puternice de către Rand a altor filosofi și doctrine, în parte din cauza nuanţelor sale politice indigerabile, și parțial din cauza abordării sale "populiste" și oarecum neriguroase.
Principii cheie ale obiectivismului
Metafizica obiectivistă a filosoafei Rand se bazează pe trei principii-cheie, care sunt considerate ca fiind axiomatice (auto-evidente și de netăgăduit):
Tipuri de obiectivism
Obiectivismul metafizic este (aşa cum e descris mai sus) părerea că există o realitate, sau un tărâm al obiectelor și faptelor, care există în întregime independent de minte.
Obiectivismul etic (sau Obiectivismul moral) susține că adevărul sau falsitatea judecății morale nu depinde de credințele sau sentimentele unei persoane sau ale unui grup de persoane, și că ele descriu (sau nu reușesc să descrie) o realitate independentă de minte. Prin urmare, anumite acte sunt în mod obiectiv sau nu drepte, independent de opinia umană. O poziție asemănătoare, dar ceva mai puternică este cea a Absolutismului moral, și o poziție opusă este aceea a Subiectivismului moral sau a Relativismului moral.
Neo-obiectivismul cuprinde un volum mare de puncte de vedere filozofice și valori culturale derivate din filosofia obiectivistă a Ayn-ei Rand, dar nu neapărat în acord cu aceasta.
http://www.philosophybasics.com/branch_objectivism.html
* * *
Introducere | Principii cheie ale obiectivismului | Tipuri de obiectivism
Introducere
Obiectivismul este de părere că există o realitate, sau un tărâm al obiectelor și faptelor, care există în întregime independent de minte. Astfel, obiectivismul susține că există o singură descriere corectă a realității, fie că avem cunoștință de ea, fie că nu. Prin urmare, existența are prioritate dincolo de constiinţă, pentru că existența există independent de conștiință, şi funcția esențială a conștiinței este modul de înţelegere a existenței, iar realitatea obiectivă de bază poate fi percepută în moduri diferite.
În termeni mai largi, obiectivitatea este asumarea strictă a metodelor adevărului-conducător în gândirea cuiva, în special luând în considerare toate informațiile disponibile și evitând orice formă de prejudecată, părtinire sau iluzii (confundare a dorinţelor cu realitatea). Termenul "obiectiv" poate fi aplicat la metodele utilizate în acest proces, sau rezultatele produse de aceasta.
Un fapt obiectiv înseamnă un adevăr care rămâne adevărat întotdeauna și pretutindeni, în mod independent de gândirea sau de sentimentele umane (de exemplu, este adevărat întotdeauna și pretutindeni că "2 plus 2 face 4 '). Un fapt subiectiv, pe de altă parte, este un adevăr care este valabil numai în anumite momente (perioade), sau locuri, sau pentru anumite persoane (de exemplu, "Acest tablou este bun" ar putea fi valabil pentru cineva căruia îi place, dar nu este neapărat adevărat că este o pictură bună pur și simplu, și va rămâne așa mereu, indiferent de ceea ce au spus oamenii despre el).
Acesta este o doctrină metafizică și ontologică care se ocupă de existența lucrurilor, mai degrabă decât de adevărul sau falsitatea lucrurilor (despre obiecte în sine nu se poate spune că sunt "adevărate" sau "false", deși se pot face referiri sau declaratii cu privire la obiecte) . Este o chestiune de dispută între filosofi în ce măsură obiectivitatea poate fi aplicată în estetică, etică și epistemologie.
Realismul lui Platon, de exemplu, este o formă a obiectivismului metafizic, considerând că Ideile sau formele există în mod obiectiv și independent. Idealismul lui Berkeley, pe de altă parte, ar putea fi numit Subiectivism în măsura în care susține că lucrurile există numai în măsura în care acestea sunt percepute.
Obiectivismul aşa cum este cunoscut astăzi își găsește originile la începutul secolului al 19-lea în activitatea epistemologică si metafizică a lui Gottlob Frege. Doctrina este, cu toate acestea, cel mai bine identificată prin filosoafa secolului 20, Ayn Rand (1905-1982), și conceptul ei predominant (și, uneori, controversat) despre obiectivism, exprimat prin romanele sale, precum și prin lucrările de non-ficțiune, inclusiv prin pozițiile sale cu privire la metafizică, epistemologie, etică, politică și epistemologie. Rand descrie formularea ei cu privire la obiectivism ca pe o "filosofie de viaţă", și a înfiinţat mai multe organizații care promovează filosofia, precum și reviste academice, conferințe, societăți, forumuri on-line, site-uri web, cărți și cursuri. Aceasta a generat, de asemenea, multe critici, în parte din cauza acuzării puternice de către Rand a altor filosofi și doctrine, în parte din cauza nuanţelor sale politice indigerabile, și parțial din cauza abordării sale "populiste" și oarecum neriguroase.
Principii cheie ale obiectivismului
Metafizica obiectivistă a filosoafei Rand se bazează pe trei principii-cheie, care sunt considerate ca fiind axiomatice (auto-evidente și de netăgăduit):
- Supremația existenței (că realitatea există independent de conștiința umană).
- Legea identităţii (că tot ce există are un caracter sau o identitate fixă, specifică și finită), iar corolarul sau, Legea cauzalității (că lucrurile acționează în conformitate cu natura lor).
- Axioma conștiinței (că constiinta este ireductibilă și nu poate fi analizată în termenii altor concepte).
Tipuri de obiectivism
Obiectivismul metafizic este (aşa cum e descris mai sus) părerea că există o realitate, sau un tărâm al obiectelor și faptelor, care există în întregime independent de minte.
Obiectivismul etic (sau Obiectivismul moral) susține că adevărul sau falsitatea judecății morale nu depinde de credințele sau sentimentele unei persoane sau ale unui grup de persoane, și că ele descriu (sau nu reușesc să descrie) o realitate independentă de minte. Prin urmare, anumite acte sunt în mod obiectiv sau nu drepte, independent de opinia umană. O poziție asemănătoare, dar ceva mai puternică este cea a Absolutismului moral, și o poziție opusă este aceea a Subiectivismului moral sau a Relativismului moral.
Neo-obiectivismul cuprinde un volum mare de puncte de vedere filozofice și valori culturale derivate din filosofia obiectivistă a Ayn-ei Rand, dar nu neapărat în acord cu aceasta.
http://www.philosophybasics.com/branch_objectivism.html
* * *
sâmbătă, 22 august 2015
Nihilismul
Nihilismul
Introducere | Tipuri de nihilism
Introducere
Nihilismul este poziția filosofică, care susține că Ființa, în special trecutul și prezentul existenței umane, este fără sens obiectiv, scop, adevăr clar, sau valoare esențială. Acesta afirmă că nu există nici o dovadă rezonabilă de existența unui cârmuitor superior sau a unui creator, că nu există o "moralitate adevărată", și că eticile seculare obiective sunt imposibile. Prin urmare, într-un anume sens, viața nu are nici un adevăr și nici o acțiune care să fie de preferat în mod obiectiv oricărei alteia.
Termenul "nihilism" a fost popularizat pentru prima dată de romancierul Ivan Turgheniev (1818-1883). Mișcări de artă, cum ar fi dadaismul și futurismul, și mișcări filosofice, cum ar fi existențialismul, postmodernismul, poststructuralismul și deconstructivismul au fost toate identificate de comentatori ca "nihiliste" la momente diferite în contexte diferite. Nihilismul diferă de Scepticism prin aceea că Scepticismul nu respinge complet afirmaţiile adevărului, ci respinge numai acele afirmații la care există dovezi empirice insuficiente pentru a le sprijini.
Nihilismul este cel mai adesea asociat cu filosoful german Friedrich Nietzsche, deși el nu a susţinut de fapt niciodată Nihilismul ca un mod practic de viață și a fost de regulă un critic veritabil al acestuia. El a fost, totuși, unul dintre primii filosofi care au studiat nihilismul pe larg. Critica lui Nietzsche cu privire la nihilism s-a bazat în principal pe aceea că acesta poate deveni o credință falsă, și să determine oamenii să se debaraseze de orice speranță cu privire la rostul lumii și, astfel, să inventeze o măsură alternativă compensatorie cu o semnificație oarecare. De asemenea, el afirmă că Nihilismul este un rezultat al valorificării noţiunilor "superior", "divin" sau "metafizic" (cum ar fi Dumnezeu), care nu se transformă în valoarea noţiunilor "de bază", "umane" sau "pământeşti", și că orice formă a idealismului, după ce a fost respinsă ca idealistă, duce la nihilism. Potrivit lui Nietzsche, singura situaţie în care nihilismul poate fi învins este atunci când o cultură poate avea o temelie adevărată pe care să prospere.
În mod similar, Jacques Derrida, a cărui mișcare, Deconstructivismul, este frecvent etichetată ca nihilistă, nu a făcut el înşusi afirmaţiile care îi sunt imputate. De fapt, Deconstructivismul poate fi văzut nu ca o negare a adevărului, ci ca o negare a capacității noastre de a cunoaşte adevărul (de exemplu, acesta face o afirmaţie epistemologică, spre deosebire de afirmaţia ontologică sau metafizică a nihilismului).
Nihilismul este una dintre puținele ramuri ale filosofiei, care admite posibilitatea nimicului absolut. Prin realizarea a trei ipoteze plauzibile - aceea că există un număr finit de obiecte în lume; că fiecare dintre aceste obiecte sunt contingente (de exemplu, că, deși există, s-ar putea să nu fi existat); și că obiectele sunt independente (de exemplu, non-existența unui singur lucru nu necesită existența a orice altceva - deci prin aplicarea "argumentului scăderii" înseamnă că fiecare obiect contingent poate fi scăzut din lume, unul câte unul, până când absolut nimic nu mai rămâne. Cu toate acestea, nu este clar faptul că ipoteza independenței este justificată, iar în practică (fie că este un experiment imaginat în gând, fie că este în lumea științifică grea a fizicii particulelor) scăderea unui obiect dintr-un anumit scenariu are, de fapt, repercusiuni, oricât de mici, pentru lume ca întreg. Mai degrabă, nimicul pare a fi o limită sau asimptotă care poate fi abordată, dar niciodată atinsă total.
Tipuri de nihilism
Nihilismul metafizic (sau Teoria petei):
Aceasta este teoria că ceea ce există nu sunt obiecte sau că obiectele nu există, și, prin urmare, realitatea empirică este o iluzie, sau, mai bine zis, teoria că aici nu ar fi fost obiecte deloc (de exemplu, că aceasta este o posibilă lume în care nu există obiecte, deloc). (Un obiect, aici, este un lucru, o entitate sau o ființă care poate avea proprietăți și generează relații cu alte obiecte.) Această poziție a fost atribuită în mod diferit la filosofi, cum ar fi Parmenide, Buddha, hindusul Advaita Vedantins și Immanuel Kant.
Nihilismul mereologic (sau Nihilismul compoziţional):
Aceasta este poziția prin care nu există obiecte cu propriile părți, (și, prin corolare, obiectele existente în timp nu au părți temporale), ci există doar construcţii de bază (de exemplu electroni, quarcuri). (Mereologia este teoria relațiilor dintre părţi şi întreg, și relațiile dintre o parte şi altă parte dintr-un întreg). Aceste mici construcţii sunt elemente individuale și separate, care nu se unifica niciodată sau se întâlnesc împreună într-o creatură non-individuală. În cazul în care blocurile construcţiei în realitate nu compun nici un produs integral, atunci întreaga realitate nu implică nici un produs întreg, chiar dacă noi putem să credem că este întreg. Astfel, lumea pe care o vedem şi o experimentăm, care pare a fi plină de obiecte cu părţi componente, este un produs al percepției greșite a oamenilor. Un filozof care a pledat pentru ceva apropiat de nihilismul pur mereologic este Peter Unger, în lucrările sale "Nu există lucruri obișnuite" și "Eu nu exist".
Nihilismul parţial:
Unii filosofi susțin că numai obiecte de un anumit tip au părţi componente. O astfel de poziție este Organicismul, care consideră că ființele vii sunt compozite (adică obiecte care au părți componente) și, prin urmare, există, dar nu există alte obiecte cu părţi componente, precum și toate celelalte obiecte pe care le considerăm compozite (de exemplu, scaune, planete, etc ) prin urmare, nu există. Cu toate acestea, Organicişti precum Peter van Inwagen care susține că, chiar dacă nu există nici un astfel de lucru ca o masă, există simplele "aranjate în mod înţelept sub forma unei mese" (blocuri ale construcțiilor de bază).
Nihilismul moral
Este punctul de vedere meta-etic că pretențiile etice sunt, în general, false. Se susține că nu există fapte morale obiective sau propoziții adevărate - că nimic nu este din punct de vedere moral bun, rău, greşit, drept, etc - pentru că nu există adevăruri morale (de exemplu, un nihilist moral ar spune că crima nu este greșită, dar nici nu este dreaptă). Filosofia lui Niccolo Machiavelli este uneori prezentată ca un model al nihilismului moral, dar care este extrem de discutabil pentru ca el a fost în mare parte discret pe probleme morale și, în cazul în care a făcut-o, a prezentat o alternativă la teoriile etice din zilele lui, mai degrabă decât o respingere totală a întregii moralităţi.
http://www.philosophybasics.com/branch_nihilism.html
* * *
Introducere | Tipuri de nihilism
Introducere
Nihilismul este poziția filosofică, care susține că Ființa, în special trecutul și prezentul existenței umane, este fără sens obiectiv, scop, adevăr clar, sau valoare esențială. Acesta afirmă că nu există nici o dovadă rezonabilă de existența unui cârmuitor superior sau a unui creator, că nu există o "moralitate adevărată", și că eticile seculare obiective sunt imposibile. Prin urmare, într-un anume sens, viața nu are nici un adevăr și nici o acțiune care să fie de preferat în mod obiectiv oricărei alteia.
Termenul "nihilism" a fost popularizat pentru prima dată de romancierul Ivan Turgheniev (1818-1883). Mișcări de artă, cum ar fi dadaismul și futurismul, și mișcări filosofice, cum ar fi existențialismul, postmodernismul, poststructuralismul și deconstructivismul au fost toate identificate de comentatori ca "nihiliste" la momente diferite în contexte diferite. Nihilismul diferă de Scepticism prin aceea că Scepticismul nu respinge complet afirmaţiile adevărului, ci respinge numai acele afirmații la care există dovezi empirice insuficiente pentru a le sprijini.
Nihilismul este cel mai adesea asociat cu filosoful german Friedrich Nietzsche, deși el nu a susţinut de fapt niciodată Nihilismul ca un mod practic de viață și a fost de regulă un critic veritabil al acestuia. El a fost, totuși, unul dintre primii filosofi care au studiat nihilismul pe larg. Critica lui Nietzsche cu privire la nihilism s-a bazat în principal pe aceea că acesta poate deveni o credință falsă, și să determine oamenii să se debaraseze de orice speranță cu privire la rostul lumii și, astfel, să inventeze o măsură alternativă compensatorie cu o semnificație oarecare. De asemenea, el afirmă că Nihilismul este un rezultat al valorificării noţiunilor "superior", "divin" sau "metafizic" (cum ar fi Dumnezeu), care nu se transformă în valoarea noţiunilor "de bază", "umane" sau "pământeşti", și că orice formă a idealismului, după ce a fost respinsă ca idealistă, duce la nihilism. Potrivit lui Nietzsche, singura situaţie în care nihilismul poate fi învins este atunci când o cultură poate avea o temelie adevărată pe care să prospere.
În mod similar, Jacques Derrida, a cărui mișcare, Deconstructivismul, este frecvent etichetată ca nihilistă, nu a făcut el înşusi afirmaţiile care îi sunt imputate. De fapt, Deconstructivismul poate fi văzut nu ca o negare a adevărului, ci ca o negare a capacității noastre de a cunoaşte adevărul (de exemplu, acesta face o afirmaţie epistemologică, spre deosebire de afirmaţia ontologică sau metafizică a nihilismului).
Nihilismul este una dintre puținele ramuri ale filosofiei, care admite posibilitatea nimicului absolut. Prin realizarea a trei ipoteze plauzibile - aceea că există un număr finit de obiecte în lume; că fiecare dintre aceste obiecte sunt contingente (de exemplu, că, deși există, s-ar putea să nu fi existat); și că obiectele sunt independente (de exemplu, non-existența unui singur lucru nu necesită existența a orice altceva - deci prin aplicarea "argumentului scăderii" înseamnă că fiecare obiect contingent poate fi scăzut din lume, unul câte unul, până când absolut nimic nu mai rămâne. Cu toate acestea, nu este clar faptul că ipoteza independenței este justificată, iar în practică (fie că este un experiment imaginat în gând, fie că este în lumea științifică grea a fizicii particulelor) scăderea unui obiect dintr-un anumit scenariu are, de fapt, repercusiuni, oricât de mici, pentru lume ca întreg. Mai degrabă, nimicul pare a fi o limită sau asimptotă care poate fi abordată, dar niciodată atinsă total.
Tipuri de nihilism
Nihilismul metafizic (sau Teoria petei):
Aceasta este teoria că ceea ce există nu sunt obiecte sau că obiectele nu există, și, prin urmare, realitatea empirică este o iluzie, sau, mai bine zis, teoria că aici nu ar fi fost obiecte deloc (de exemplu, că aceasta este o posibilă lume în care nu există obiecte, deloc). (Un obiect, aici, este un lucru, o entitate sau o ființă care poate avea proprietăți și generează relații cu alte obiecte.) Această poziție a fost atribuită în mod diferit la filosofi, cum ar fi Parmenide, Buddha, hindusul Advaita Vedantins și Immanuel Kant.
Nihilismul mereologic (sau Nihilismul compoziţional):
Aceasta este poziția prin care nu există obiecte cu propriile părți, (și, prin corolare, obiectele existente în timp nu au părți temporale), ci există doar construcţii de bază (de exemplu electroni, quarcuri). (Mereologia este teoria relațiilor dintre părţi şi întreg, și relațiile dintre o parte şi altă parte dintr-un întreg). Aceste mici construcţii sunt elemente individuale și separate, care nu se unifica niciodată sau se întâlnesc împreună într-o creatură non-individuală. În cazul în care blocurile construcţiei în realitate nu compun nici un produs integral, atunci întreaga realitate nu implică nici un produs întreg, chiar dacă noi putem să credem că este întreg. Astfel, lumea pe care o vedem şi o experimentăm, care pare a fi plină de obiecte cu părţi componente, este un produs al percepției greșite a oamenilor. Un filozof care a pledat pentru ceva apropiat de nihilismul pur mereologic este Peter Unger, în lucrările sale "Nu există lucruri obișnuite" și "Eu nu exist".
Nihilismul parţial:
Unii filosofi susțin că numai obiecte de un anumit tip au părţi componente. O astfel de poziție este Organicismul, care consideră că ființele vii sunt compozite (adică obiecte care au părți componente) și, prin urmare, există, dar nu există alte obiecte cu părţi componente, precum și toate celelalte obiecte pe care le considerăm compozite (de exemplu, scaune, planete, etc ) prin urmare, nu există. Cu toate acestea, Organicişti precum Peter van Inwagen care susține că, chiar dacă nu există nici un astfel de lucru ca o masă, există simplele "aranjate în mod înţelept sub forma unei mese" (blocuri ale construcțiilor de bază).
Nihilismul moral
Este punctul de vedere meta-etic că pretențiile etice sunt, în general, false. Se susține că nu există fapte morale obiective sau propoziții adevărate - că nimic nu este din punct de vedere moral bun, rău, greşit, drept, etc - pentru că nu există adevăruri morale (de exemplu, un nihilist moral ar spune că crima nu este greșită, dar nici nu este dreaptă). Filosofia lui Niccolo Machiavelli este uneori prezentată ca un model al nihilismului moral, dar care este extrem de discutabil pentru ca el a fost în mare parte discret pe probleme morale și, în cazul în care a făcut-o, a prezentat o alternativă la teoriile etice din zilele lui, mai degrabă decât o respingere totală a întregii moralităţi.
http://www.philosophybasics.com/branch_nihilism.html
* * *
miercuri, 19 august 2015
Nominalismul
Nominalismul
Introducere | Tipuri de nominalism
Introducere
Nominalismul este doctrina conform căreia conceptele abstracte, termenii generali sau universaliile nu au nici o existență independentă, dar există doar ca nume. Prin urmare, diverse obiecte etichetate cu aceeaşi denumire nu au nimic în comun, decât numele lor. Pe de altă parte, doar particularităţile fizice actuale sunt reale, și universaliile există numai ca rezultat al particularităţii lucrurilor, fiind doar abstracții verbale.
Nominalismul a apărut ca reacție la problema universaliilor și, în special, la o soluție a lui Platon cu privire la acestea, cunoscută sub numele de Realism platonic, care susține că obiectele abstracte, cum ar fi universaliile și formele există în dreptul lor propriu (separat) şi sunt total independente de lumea fizică, și că particularităţile fizice ale obiectelor doar exemplifică sau ilustrează universaliile. Nominaliștii întreabă exact unde unde ar putea exista axeste universalii, și pare neobișnuit și puțin probabil că ar putea exista un singur lucru care să se afle în mai multe locuri simultan.
Au existat încercări de a acoperi decalajul dintre realism și nominalism inclusiv Realismul moderat (care este de părere că nu există nici o lume separată în care să se afle universaliile sau conceptele universale, dar că acestea sunt situate în spațiu și timp, oriunde se întâmplă să se manifeste) și Conceptualismul ( doctrina că universaliile există doar în minte și nu au nici o realitate externă sau substanțială).
Filozoful medieval francez scolastic și teolog, Roscelin de Compiegne (c 1050 -. 1125), unul din profesorii lui Peter Abelard, este adesea considerat ca fondatorul nominalismului modern.
William Ockham este, de asemenea, considerat un pionier al nominalismului, și el a susținut cu tărie că numai individualităţile fizice există (mai degrabă decât universaliile, esențele sau formele supra-individuale), și că universaliile sunt rezultatul abstractizării individualităţilor fizice de către mintea umană și nu au nici o existenţă extra-mentală. Cu toate acestea, punctul său de vedere este, cumva, descris mai mult ca fiind conceptualism, decât nominalism, considerând că universaliile sunt concepte mentale (care există, chiar dacă numai în minte), mai degrabă decât doar nume (de exemplu, cuvinte, mai degrabă decât realități existente).
Tipuri de nominalism
Nominalismul afirmării adoptă linia lingvistică conform căreia, de exemplu, două pisici individuale sunt ambele pisici, pur și simplu pentru că afirmaţia "pisică" se aplică la ambele (deși într-o anumită măsură, acest lucru cere întrebarea de ce, de fapt, se face această afirmaţie).
Nominalismul asemănării susține că "pisica" se aplică la ambele pisici, deoarece acestea se aseamănă cu un exemplar de pisică (un exemplar este un model sau un şablon care urmează să fie copiat sau imitat) suficient de mult pentru a fi clasificate împreună cu aceasta ca membre ale genului ei, sau că acestea diferă mai puţin una faţă de alta (sau faţă de alte pisici) faţă de cum diferă de la alte lucruri.
Nominalismul psihologic este viziunea în psihologie, care explică conceptele psihologice, în termenii limbajului public uzual.
http://www.philosophybasics.com/branch_nominalism.html
* * *
Introducere | Tipuri de nominalism
Introducere
Nominalismul este doctrina conform căreia conceptele abstracte, termenii generali sau universaliile nu au nici o existență independentă, dar există doar ca nume. Prin urmare, diverse obiecte etichetate cu aceeaşi denumire nu au nimic în comun, decât numele lor. Pe de altă parte, doar particularităţile fizice actuale sunt reale, și universaliile există numai ca rezultat al particularităţii lucrurilor, fiind doar abstracții verbale.
Nominalismul a apărut ca reacție la problema universaliilor și, în special, la o soluție a lui Platon cu privire la acestea, cunoscută sub numele de Realism platonic, care susține că obiectele abstracte, cum ar fi universaliile și formele există în dreptul lor propriu (separat) şi sunt total independente de lumea fizică, și că particularităţile fizice ale obiectelor doar exemplifică sau ilustrează universaliile. Nominaliștii întreabă exact unde unde ar putea exista axeste universalii, și pare neobișnuit și puțin probabil că ar putea exista un singur lucru care să se afle în mai multe locuri simultan.
Au existat încercări de a acoperi decalajul dintre realism și nominalism inclusiv Realismul moderat (care este de părere că nu există nici o lume separată în care să se afle universaliile sau conceptele universale, dar că acestea sunt situate în spațiu și timp, oriunde se întâmplă să se manifeste) și Conceptualismul ( doctrina că universaliile există doar în minte și nu au nici o realitate externă sau substanțială).
Filozoful medieval francez scolastic și teolog, Roscelin de Compiegne (c 1050 -. 1125), unul din profesorii lui Peter Abelard, este adesea considerat ca fondatorul nominalismului modern.
William Ockham este, de asemenea, considerat un pionier al nominalismului, și el a susținut cu tărie că numai individualităţile fizice există (mai degrabă decât universaliile, esențele sau formele supra-individuale), și că universaliile sunt rezultatul abstractizării individualităţilor fizice de către mintea umană și nu au nici o existenţă extra-mentală. Cu toate acestea, punctul său de vedere este, cumva, descris mai mult ca fiind conceptualism, decât nominalism, considerând că universaliile sunt concepte mentale (care există, chiar dacă numai în minte), mai degrabă decât doar nume (de exemplu, cuvinte, mai degrabă decât realități existente).
Tipuri de nominalism
Nominalismul afirmării adoptă linia lingvistică conform căreia, de exemplu, două pisici individuale sunt ambele pisici, pur și simplu pentru că afirmaţia "pisică" se aplică la ambele (deși într-o anumită măsură, acest lucru cere întrebarea de ce, de fapt, se face această afirmaţie).
Nominalismul asemănării susține că "pisica" se aplică la ambele pisici, deoarece acestea se aseamănă cu un exemplar de pisică (un exemplar este un model sau un şablon care urmează să fie copiat sau imitat) suficient de mult pentru a fi clasificate împreună cu aceasta ca membre ale genului ei, sau că acestea diferă mai puţin una faţă de alta (sau faţă de alte pisici) faţă de cum diferă de la alte lucruri.
Nominalismul psihologic este viziunea în psihologie, care explică conceptele psihologice, în termenii limbajului public uzual.
http://www.philosophybasics.com/branch_nominalism.html
* * *
luni, 17 august 2015
Naturalismul
Naturalismul
Introducere | Istoria naturalismului | Argumente pentru naturalism | Argumente împotriva naturalismului | Convingeri tipice ale naturalismului | Tipuri de naturalism
Introducere
Naturalismul este credința că natura este tot ceea ce există, și că toate lucrurile supranaturale (inclusiv zeii, spiritele, sufletele și valorile ne-naturale), prin urmare, nu există. Acesta este adesea numit Naturalismul metafizic sau Naturalismul filosofic sau Naturalismul ontologic pentru a se distinge de Naturalismul metodologic (a se vedea secțiunea privind tipurile de naturalism de mai jos).
Acesta susține că orice proprietăți mentale care există (și, prin urmare, orice puteri ale minţii sau ale fiinţelor) sunt cauzal derivate din sistemele proprietăților non-mentale, puterile lucrurilor , și dependente ontologic de acestea, (de exemplu toate mințile, și tot conținutul și puterile şi efectele minților, sunt create în întregime de fenomene naturale, sau cauzate de acestea). Unele credinte naturaliste susțin că ceea ce este numit supranatural este, de fapt, o parte a lumii naturale.
Există diferite tipuri Naturalismului metafizic, dar ele sunt, de obicei, separate în două categorii generale:
Istoria naturalismului
Vechii filosofi presocratici, cum ar fi Thales, Anaxagoras și mai ales Democrit, au fost etichetaţi ca "filosofi naturalişti", deoarece au căutat să explice totul doar în funcție de cauzele naturale, adeseori excluzând categoric vreun rol al zeilor, spiritelor sau magiei în crearea sau funcționarea lumii.
Acest lucru în cele din urmă a condus la sisteme amplu dezvoltate, cum ar fi Epicureismul, care a încercat să explice tot ceea ce există ca rezultat al atomilor care se deplasează într-un vid (atomism), sau Aristotelismul avansat al lui Strato de Lampsacus (c 335 -. 269 î.Hr.), care a căutat să explice tot ceea ce există ca fiind rezultatul sau efectul inevitabil al forțelor naturale necreate.
Naturalismul metafizic este mai ales un fenomen occidental, ca o tradiție în cadrul filosofiei confucianiste (datând cel puțin de la Wang Chong în secolul 1, dacă nu mai devreme) îmbrăţişând o viziune care ar putea fi numită Naturalism.
Cu creșterea și dominația creștinismului și declinul filosofiei seculare a Occidentului din timpul Evului Mediu, Naturalismul metafizic a devenit eretic și în cele din urmă ilegal. Doar atunci când progresele politice ale epocii Ilumismului au făcut autentică libertatea de exprimare a fost posibil ca, din nou, câţiva intelectuali (cum ar fi baronul d'Holbach în secolul al 18-lea) să reînoiască public problema Naturalismului metafizic, sub eticheta de Materialism. Mai târziu, datorită progreselor științifice în fizica cuantică, acesta s-a dezvoltat într-o doctrină mult mai amplă, ca Fizicalism.
Anumite filozofii politice, în special Marxismul în secolul al 19-lea și Obiectivismul în secolul 20, au îmbrățișat Naturalismul pentru cauzele lor, așa cum ar fi idealurile politice mai moderate ale Umanismului secular. În prezent, Naturalismul metafizic este mai larg îmbrățișat decât oricând înainte, mai ales (dar nu exclusiv) în comunitatea științifică, chiar dacă marea majoritate a populației lumii rămâne ferm angajată în viziunea supranaturalistă asupra lumii.
Argumente pentru naturalism
Argumentele impotriva naturalismului sunt, în mare măsură, argumentele pentru un Dumnezeu, sau pentru modelul unei fiinţe inteligente (a se vedea, de asemenea, secțiunea privind Filosofia religiei):
Convingerile specifice naturalismului
Naturalismul de obicei conduce la următoarele convingeri:
Tipuri de naturalism
Naturalismul metafizic este convingerea (așa cum este descrisă în detaliu mai sus) că natura este tot ceea ce există, și că toate lucrurile supranaturale (inclusiv zeii, spiritele, sufletele și valorile ne-naturale), prin urmare, nu există.
Naturalismul metodologic este presupunerea că evenimentele observabile în natură sunt explicate doar prin cauze naturale, fără să își asume nici existența sau non-existența supranaturalului, și prin urmare se consideră că explicațiile supranaturale pentru astfel de evenimente să fie o știință din afară. Se susține că metoda științifică (ipoteza, predicţia, testarea, repetarea) este singura modalitate eficientă pentru a investiga realitatea, și ca atare, metodele empirice vor constata doar prin faptele naturale, dacă există fapte supranaturale sau nu.
Naturalismul umanist susține că ființele umane sunt cele mai în măsură să controleze și să înțeleagă lumea prin utilizarea metodei științifice, deoarece conceptele de spiritualitate, intuiție și metafizică nu pot progresa dincolo de opinia personală. Totul este privit ca un rezultat al proceselor explicabile în natură, cu nimic situate în afara acesteia.
Naturalismul etic (sau naturalismul moral) este teoria meta-etică, prin care orice punct de vedere etic poate fi definit fără utilizarea unor termeni de etică (cum ar fi "binele", "dreptatea", etc.), şi mai mult decât atât, că acești termeni non-etici se referă la proprietăţi naturale (spre deosebire de tratarea termenilor etici ca o cale a voii lui Dumnezeu).
Naturalismul socioligic este teoria sociologică că lumea naturală și lumea socială sunt aproximativ identice și guvernate de principii similare. Acesta este strâns legat de Pozitivis, care susține folosirea metodei științifice a științelor naturale în studierea științelor sociale.
În plus, naturalismul este, de asemenea, un stil artistic (referindu-se la reprezentarea obiectelor realiste într-un cadru natural), și un stil literar, cinematografic și teatral (referindu-se la încercarea de a reproduce o realitate de zi cu zi credibilă, spre deosebire de una simbolică, idealistă, sau chiar de un tratament supranatural).
http://www.philosophybasics.com/branch_naturalism.html
* * *
Introducere | Istoria naturalismului | Argumente pentru naturalism | Argumente împotriva naturalismului | Convingeri tipice ale naturalismului | Tipuri de naturalism
Introducere
Naturalismul este credința că natura este tot ceea ce există, și că toate lucrurile supranaturale (inclusiv zeii, spiritele, sufletele și valorile ne-naturale), prin urmare, nu există. Acesta este adesea numit Naturalismul metafizic sau Naturalismul filosofic sau Naturalismul ontologic pentru a se distinge de Naturalismul metodologic (a se vedea secțiunea privind tipurile de naturalism de mai jos).
Acesta susține că orice proprietăți mentale care există (și, prin urmare, orice puteri ale minţii sau ale fiinţelor) sunt cauzal derivate din sistemele proprietăților non-mentale, puterile lucrurilor , și dependente ontologic de acestea, (de exemplu toate mințile, și tot conținutul și puterile şi efectele minților, sunt create în întregime de fenomene naturale, sau cauzate de acestea). Unele credinte naturaliste susțin că ceea ce este numit supranatural este, de fapt, o parte a lumii naturale.
Există diferite tipuri Naturalismului metafizic, dar ele sunt, de obicei, separate în două categorii generale:
- Fizicalismul (sau Materialismul): Convingerea că tot ceea ce există nu este dincolo de proprietățile sale fizice, și că singura substanță existentă este fizică. Astfel, tot ceea ce a fost vreodată observat este, în realitate, produsul aranjamentelor primare fără nici o logică sau ale interacțiunii materie-energie în spațiu-timp, și este nerezonabil să credem că există altceva.
- Pluralismul: Credința că realitatea constă din mai multe substanțe diferite (inclusiv obiecte abstracte și universale), în plus față de acele aranjamente primare fără logică sau interacțiuni materie-energie în spațiu-timp (ale fizicalismului).
Istoria naturalismului
Vechii filosofi presocratici, cum ar fi Thales, Anaxagoras și mai ales Democrit, au fost etichetaţi ca "filosofi naturalişti", deoarece au căutat să explice totul doar în funcție de cauzele naturale, adeseori excluzând categoric vreun rol al zeilor, spiritelor sau magiei în crearea sau funcționarea lumii.
Acest lucru în cele din urmă a condus la sisteme amplu dezvoltate, cum ar fi Epicureismul, care a încercat să explice tot ceea ce există ca rezultat al atomilor care se deplasează într-un vid (atomism), sau Aristotelismul avansat al lui Strato de Lampsacus (c 335 -. 269 î.Hr.), care a căutat să explice tot ceea ce există ca fiind rezultatul sau efectul inevitabil al forțelor naturale necreate.
Naturalismul metafizic este mai ales un fenomen occidental, ca o tradiție în cadrul filosofiei confucianiste (datând cel puțin de la Wang Chong în secolul 1, dacă nu mai devreme) îmbrăţişând o viziune care ar putea fi numită Naturalism.
Cu creșterea și dominația creștinismului și declinul filosofiei seculare a Occidentului din timpul Evului Mediu, Naturalismul metafizic a devenit eretic și în cele din urmă ilegal. Doar atunci când progresele politice ale epocii Ilumismului au făcut autentică libertatea de exprimare a fost posibil ca, din nou, câţiva intelectuali (cum ar fi baronul d'Holbach în secolul al 18-lea) să reînoiască public problema Naturalismului metafizic, sub eticheta de Materialism. Mai târziu, datorită progreselor științifice în fizica cuantică, acesta s-a dezvoltat într-o doctrină mult mai amplă, ca Fizicalism.
Anumite filozofii politice, în special Marxismul în secolul al 19-lea și Obiectivismul în secolul 20, au îmbrățișat Naturalismul pentru cauzele lor, așa cum ar fi idealurile politice mai moderate ale Umanismului secular. În prezent, Naturalismul metafizic este mai larg îmbrățișat decât oricând înainte, mai ales (dar nu exclusiv) în comunitatea științifică, chiar dacă marea majoritate a populației lumii rămâne ferm angajată în viziunea supranaturalistă asupra lumii.
Argumente pentru naturalism
- Argumentul precedentului: De peste 300 ani, metodele empirice au descoperit in mod constant numai cauze şi lucruri naturale, chiar şi la baza multor lucruri odată considerate a fi supranaturale. Prin urmare, ar trebui să presupunem că orice fapt inexplicabil are o explicație naturală, până când ne vom fi dovedit empiric altfel.
- Argumentul celei mai bune explicaţii: ipotezele naturaliste de răsunet despre fapte ştiinţifice inexplicabile sunt mai performante decât toate celelalte ipoteze în ceea ce priveşte scopul şi puterea explicativă, și trebuie să se recurgă la mai puține ipoteze ad-hoc decât la orice alternative supranaturale.
- Argumentul absenţei: Dacă există supranatural (aşa cum ar fi zei, puteri sau spirite), este atât de tăcut și inert, încât efectele sale nu sunt aproape niciodată observate, în ciuda căutărilor extinse.
- Argumentul minţilor fizice: Oamenii de ştiinţă au acumulat dovezi vaste care arată că mintea umană este un produs al funcţionării creierului, care este construit în întregime din diferite sisteme fizice care interacționează şi care au evoluat în timp prin intermediul regnului animal.
- Argumentul cosmologic: Formarea vieții inteligente prin procesele naturale este foarte puțin probabilă, cu excepția cazului în care universul a fost extrem de vechi și mare, dar asta este exact ceea noi am dovedit a fi în acest caz, în timp ce supranaturalismul nu ne-a dat nici o perspectivă asupra unui univers alternativ mult mai probabil .
- Argumentul neverosimilităţii alternativelor: În absența oricărui argument rezonabil privind credinţa că nu există nimic supranatural (sau nici o explicaţie), și în prezența unor argumente întemeiate care presupun existența lumii naturale (și explică totul), atunci naturalismul ar trebui mai degrabă să fie acceptat, decât infirmat (a se vedea principiul "briciul lui Ockham").
Argumentele impotriva naturalismului sunt, în mare măsură, argumentele pentru un Dumnezeu, sau pentru modelul unei fiinţe inteligente (a se vedea, de asemenea, secțiunea privind Filosofia religiei):
- Argumentul disperării: naturalismul duce omenirea la disperare, prin faptul că nu permite nici un sens cosmic al vieții și prin eliminarea liberului arbitru (și, prin urmare, a speranței și a responsabilităţii morale).
- Argumentul experienţei religioase: Mulți oameni pretind că au văzut, simțit sau vorbit cu Dumnezeu sau vreun număr oarecare de spirite, și susțin că aceste experiențe religioase resping naturalismul.
- Argumentul miracolelor: de multe ori, un miracol este oferit ca dovadă care să nege naturalismul, inclusiv presupuse cazuri de vindecare supranaturală, îndeplinirea predictiilor profetice sau psihice, sau supozitia imposibilităţii de a compune o carte (cum ar fi Biblia sau Coranul) fără ajutor divin.
- Argumentul nevoii de Dumnezeu: Este într-un fel imposibil ca universul să existe, iar realizarea performanţei de viaţă pe care noi o cunoasţem pare imposibilă, dacă nu este cauzată sau locuită de o persoană supranaturală.
- Argumentul modelului cosmologic: Constantele fundamentale ale fizicii și legile naturii par să aibă un așa reglaj fin pentru a permite viața încât numai un inginer supranatural poate justifica aceasta.
- Argumentul improbabilităţii vieţii: ar fi prea improbabil (cu o probabilitate care tinde la zero) ca originea vieţii să fi avut loc fără intervenția supranaturală și, prin urmare, naturalismul nu explică apariția vieții.
- Argumentul modelului biologic: Anumite structuri din organismele evoluate (de exemplu ochi) sunt prea complexe ("complexitate ireductibilă") pentru a fi evoluat prin selecție naturală și pot fi explicate doar ca rezultat al designului inteligent.
- Argumentul conştiinţei: Unii susțin că experiența conștientă (sau qualia) nu a fost, și nu poate fi explicată științific.
- Argumentul raţiunii: Anumite caracteristici ale rațiunii umane (de exemplu, intenționalitate, legătura de cauzalitate mentală, obiecte abstracte, existența legilor logice) nu pot fi explicate prin naturalism.
- Argumentul legii fizice: Natura matematică al legilor fizice implică o minte supranaturală în spatele lor, și naturalismul nu poate oferi nici un fundament ontologic pentru astfel de legi fizice.
- Argumentul incoerenţei: Pentru că naturalismul presupune că totul este fizic, folosind datele fizice în această argumentare ar constitui un raționament circular.
- Argumentul moral: naturalismul nu poate explica existența unor fapte morale.
- Argumentul evoluţionar: Menținerea adevărului atât despre naturalism cât și despre evoluție este irațională și autodistructivă, deoarece probabilitatea că evoluţia nedirijată ar fi produs facultăți cognitive fiabile este fie scăzută, fie de nepătruns, și, de asemenea, despre afirmaţia că evoluția naturalistă este adevărată se susţine, că o are o probabilitate redusă sau necunoscută pentru a fi corectă.
Convingerile specifice naturalismului
Naturalismul de obicei conduce la următoarele convingeri:
- Universul a existat întotdeauna, au a avut o origine pur naturală, nefiind nici creat, nici proiectat.
- Viața este un rezultat neplanificat al proceselor naturale oarbe și al norocului.
- Evoluția lentă și imperfectă prin selecție naturală este explicația pentru creșterea și diversitatea vieții pe pământ.
- Ființele umane nu au suflet independent sau duh, ci doar un creier material care operează pentru a produce o minte conștientă.
- Conţinutul minţii (cum ar fi ideile, teoriile, emoțiile, valorile morale și personale, frumuseţea, etc) există doar sub forma construcţiilor asemănătoare unui computer, ale creierul nostru, și nu ca lucruri care există independent de noi.
- Toți oamenii sunt muritori, astfel încât după moartea sau distrugerea creierului nostru nu poate exista supraviețuire.
- Dezvoltarea culturii şi civilizaţiei oamenilor (și acum depindem de asta), pentru că am evoluat ca animale sociale.
- Toată conduita și comportamentul ar trebui să fie îndreptat spre căutarea fericirii umane, aceasta fiind cea mai mare valoare posibilă pentru om.
Tipuri de naturalism
Naturalismul metafizic este convingerea (așa cum este descrisă în detaliu mai sus) că natura este tot ceea ce există, și că toate lucrurile supranaturale (inclusiv zeii, spiritele, sufletele și valorile ne-naturale), prin urmare, nu există.
Naturalismul metodologic este presupunerea că evenimentele observabile în natură sunt explicate doar prin cauze naturale, fără să își asume nici existența sau non-existența supranaturalului, și prin urmare se consideră că explicațiile supranaturale pentru astfel de evenimente să fie o știință din afară. Se susține că metoda științifică (ipoteza, predicţia, testarea, repetarea) este singura modalitate eficientă pentru a investiga realitatea, și ca atare, metodele empirice vor constata doar prin faptele naturale, dacă există fapte supranaturale sau nu.
- Naturalismul metodologic absolut este de părere că într-un fel este imposibil pentru orice metodă empirică să descopere fapte supranaturale, chiar dacă ar exista unele.
- Naturalismul metodologic contingent este de părere că, din experiența acumulată în trecut, metodele empirice sunt mult mai susceptibile de a descoperi fapte naturale decât supranaturale, astfel încât ar fi, în general, o pierdere fără rost de resurse pentru a se urmări ipoteze supranaturale, dar nu ar fi imposibil ca acestea să fie confirmate empiric dacă s-ar descoperi.
Naturalismul umanist susține că ființele umane sunt cele mai în măsură să controleze și să înțeleagă lumea prin utilizarea metodei științifice, deoarece conceptele de spiritualitate, intuiție și metafizică nu pot progresa dincolo de opinia personală. Totul este privit ca un rezultat al proceselor explicabile în natură, cu nimic situate în afara acesteia.
Naturalismul etic (sau naturalismul moral) este teoria meta-etică, prin care orice punct de vedere etic poate fi definit fără utilizarea unor termeni de etică (cum ar fi "binele", "dreptatea", etc.), şi mai mult decât atât, că acești termeni non-etici se referă la proprietăţi naturale (spre deosebire de tratarea termenilor etici ca o cale a voii lui Dumnezeu).
Naturalismul socioligic este teoria sociologică că lumea naturală și lumea socială sunt aproximativ identice și guvernate de principii similare. Acesta este strâns legat de Pozitivis, care susține folosirea metodei științifice a științelor naturale în studierea științelor sociale.
În plus, naturalismul este, de asemenea, un stil artistic (referindu-se la reprezentarea obiectelor realiste într-un cadru natural), și un stil literar, cinematografic și teatral (referindu-se la încercarea de a reproduce o realitate de zi cu zi credibilă, spre deosebire de una simbolică, idealistă, sau chiar de un tratament supranatural).
http://www.philosophybasics.com/branch_naturalism.html
* * *
vineri, 14 august 2015
Monoteismul
Monoteismul
Introducere | Istoria monoteismului | Tipuri de monoteism
Introducere
Monoteismul este credința în existența unei divinităţi, sau în unitatea sau unicitatea lui Dumnezeu. Este un tip de Teism, și este de obicei în contrast cu Politeismul (credința în mai mulţi zei) și Ateismul (absența oricărei credințe în zei). Credințele avraamice (Iudaism, creștinism și islamism), precum și conceptul lui Platon despre Dumnezeu, toate afirmă monoteismul, şi aceasta este concepția obișnuită tratată în cadrul filozofiei occidentale a religiei.
Cuvântul "monoteism" este derivat din grecescul ("monos" însemnând "un" și "theos", adică "dumnezeu"), și termenul în limba engleză a fost folosit pentru prima dată de filozoful englez Henry More (1614-1687).
Istoria monoteismului
Cele mai vechi religii monoteiste pot fi găsite în trecut la cultul Aten în Egiptul antic, Nasadiya Sukta din perioada vedică a Indiei, și Ahura Mazda, unicul creator necreat al Zoroastrismului. Există, de asemenea culte monoteiste din cadrul hinduismului, inclusiv Vedanta, Vaishnavismul, Șivaismul, Shaktism, și Smartism.
Tora (sau Biblia ebraică), care a fost creată între secolele al 13 lea şi al 4 lea î.Hr., este sursa iudaismului, și la rândul său a oferit baza creştinismului și a religiei islamice (acestea trei împreună fiind cunoscute sub numele de religii avraamice). Evreii, creștinii și musulmanii, probabil, toţi ar fi de acord că Dumnezeu este o ființă cu o veşnică existenţă, care fiinţează în afara spaţiului şi timpului, care este creatorul universului, și este omnipotent (atotputernic), omniscient (atotcunoscător), omnibenevolent ( atotbun sau atotiubitor) și, eventual, omniprezent (atotprezent). Religiile, însă, diferă în detalii: creștinii, de exemplu, afirmă în plus că există trei aspecte ale lui Dumnezeu (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt).
Mai recent, Sikhismul, o credință monoteistă distinctă care a apărut în nordul Indiei în secolele al 16-lea și al 17-lea, și credința Baha'i, o religie fondată în Persia secolului al 19-lea, au ca bază propovăduirea unei ființe supranaturale, Dumnezeu, care a creat întreaga existență.
Monoteismul filosofic, și conceptul asociat al binelui și răului absolut, a apărut în Grecia clasică, în special prin Platon și ulterior prin neoplatoniști (care au dezvoltat un fel de monism teist în care absolutul este identificat cu divinul, un Dumezeu fie impersonal, fie personal).
Tipuri de monoteism
Monoteismul exclusiv:
Credința că există o singură divinitate, și că toate celelalte divinități revendicate sunt diferite de aceasta și false. Religiile avraamice, și confesiunea hindusă a Vaishnavismului (care privește închinarea la oricine altcineva decât Vishnu ca fiind incorectă) sunt exemple ale monoteismului exclusiv.
Monoteismul inclusiv:
Credința că există o singură divinitate, și că toate celelalte divinități revendicate sunt doar denumiri diferite ale acesteia. Confesiunea hindusă a Smartismului este un exemplu de monoteism inclusiv.
Monoteismul substanţă:
Credința (gasită in unele religii africane indigene), că majoritatea zeilor sunt doar forme diferite ale unei substanțe unice de bază.
Panteismul:
Credința într-un singur Dumnezeu, care este echivalent cu natura sau cu universul fizic, sau că totul este un Dumnezeu atotcuprinzător abstract imanent (totul este Dumnezeu si Dumnezeu este totul).
Panenteismul:
Credința (de asemenea, cunoscută sub numele de monoteismul monist), similar cu panteismul, că universul fizic este lipit de, sau o parte integrantă a lui Dumnezeu, dar cu menţiunea că Dumnezeu este mai mare decât (mai degrabă decât echivalentul) universul.
Deismul:
O formă a monoteismului în care se crede că exită un singur Dumnezeu, dar că acest Dumnezeu nu intervine în lume, sau nu interferează cu viața umană și legile universului. Acesta propovăduieşte un creator non-intervenționist care permite universului să se desfășoare el înşusi în conformitate cu legile naturale.
Henoteismul:
Devotamentul faţă de un singur Dumnezeu, acceptându-se în acelaşi timp existența altor dumnezei, și fără a nega faptul că alţii au acelaşi drept de a se închina la alţi zei. Acesta a fost numit "monoteism, în principiu, și politeism, în fapt.".
Monolatrismul (sau Monolatria):
Credința în existența mai multor zei, dar cu închinarea consecventă doar la o singură divinitate. Spre deosebire de Henoteism, Monolatrismul afirmă că nu există decât un singur Dumnezeu, care este vrednic de închinare, deși este recunoscută existenţa altor dumnezei. Acesta este în realitate mai mult Politeism decât Monoteism.
Misoteismul:
Credința că Dumnezeu există, dar este, de fapt rău. Cuvântul englezesc a fost inventat de Thomas de Quincey în 1846. Strict vorbind, termenul exprimă o atitudine de ură față de Dumnezeu, mai degrabă decât să se refere la natura Lui.
Disteismul:
Credința că există un Dumnezeu, dar nu este în întregime bun, ci este posibil să fie şi rău (spre deosebire de euteism, credința că Dumnezeu există și este în întregime bun). Există diferite exemple de disteism discutabil în Biblie.
http://www.philosophybasics.com/branch_monotheism.html
* * *
Introducere | Istoria monoteismului | Tipuri de monoteism
Introducere
Monoteismul este credința în existența unei divinităţi, sau în unitatea sau unicitatea lui Dumnezeu. Este un tip de Teism, și este de obicei în contrast cu Politeismul (credința în mai mulţi zei) și Ateismul (absența oricărei credințe în zei). Credințele avraamice (Iudaism, creștinism și islamism), precum și conceptul lui Platon despre Dumnezeu, toate afirmă monoteismul, şi aceasta este concepția obișnuită tratată în cadrul filozofiei occidentale a religiei.
Cuvântul "monoteism" este derivat din grecescul ("monos" însemnând "un" și "theos", adică "dumnezeu"), și termenul în limba engleză a fost folosit pentru prima dată de filozoful englez Henry More (1614-1687).
Istoria monoteismului
Cele mai vechi religii monoteiste pot fi găsite în trecut la cultul Aten în Egiptul antic, Nasadiya Sukta din perioada vedică a Indiei, și Ahura Mazda, unicul creator necreat al Zoroastrismului. Există, de asemenea culte monoteiste din cadrul hinduismului, inclusiv Vedanta, Vaishnavismul, Șivaismul, Shaktism, și Smartism.
Tora (sau Biblia ebraică), care a fost creată între secolele al 13 lea şi al 4 lea î.Hr., este sursa iudaismului, și la rândul său a oferit baza creştinismului și a religiei islamice (acestea trei împreună fiind cunoscute sub numele de religii avraamice). Evreii, creștinii și musulmanii, probabil, toţi ar fi de acord că Dumnezeu este o ființă cu o veşnică existenţă, care fiinţează în afara spaţiului şi timpului, care este creatorul universului, și este omnipotent (atotputernic), omniscient (atotcunoscător), omnibenevolent ( atotbun sau atotiubitor) și, eventual, omniprezent (atotprezent). Religiile, însă, diferă în detalii: creștinii, de exemplu, afirmă în plus că există trei aspecte ale lui Dumnezeu (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt).
Mai recent, Sikhismul, o credință monoteistă distinctă care a apărut în nordul Indiei în secolele al 16-lea și al 17-lea, și credința Baha'i, o religie fondată în Persia secolului al 19-lea, au ca bază propovăduirea unei ființe supranaturale, Dumnezeu, care a creat întreaga existență.
Monoteismul filosofic, și conceptul asociat al binelui și răului absolut, a apărut în Grecia clasică, în special prin Platon și ulterior prin neoplatoniști (care au dezvoltat un fel de monism teist în care absolutul este identificat cu divinul, un Dumezeu fie impersonal, fie personal).
Tipuri de monoteism
Monoteismul exclusiv:
Credința că există o singură divinitate, și că toate celelalte divinități revendicate sunt diferite de aceasta și false. Religiile avraamice, și confesiunea hindusă a Vaishnavismului (care privește închinarea la oricine altcineva decât Vishnu ca fiind incorectă) sunt exemple ale monoteismului exclusiv.
Monoteismul inclusiv:
Credința că există o singură divinitate, și că toate celelalte divinități revendicate sunt doar denumiri diferite ale acesteia. Confesiunea hindusă a Smartismului este un exemplu de monoteism inclusiv.
Monoteismul substanţă:
Credința (gasită in unele religii africane indigene), că majoritatea zeilor sunt doar forme diferite ale unei substanțe unice de bază.
Panteismul:
Credința într-un singur Dumnezeu, care este echivalent cu natura sau cu universul fizic, sau că totul este un Dumnezeu atotcuprinzător abstract imanent (totul este Dumnezeu si Dumnezeu este totul).
Panenteismul:
Credința (de asemenea, cunoscută sub numele de monoteismul monist), similar cu panteismul, că universul fizic este lipit de, sau o parte integrantă a lui Dumnezeu, dar cu menţiunea că Dumnezeu este mai mare decât (mai degrabă decât echivalentul) universul.
Deismul:
O formă a monoteismului în care se crede că exită un singur Dumnezeu, dar că acest Dumnezeu nu intervine în lume, sau nu interferează cu viața umană și legile universului. Acesta propovăduieşte un creator non-intervenționist care permite universului să se desfășoare el înşusi în conformitate cu legile naturale.
Henoteismul:
Devotamentul faţă de un singur Dumnezeu, acceptându-se în acelaşi timp existența altor dumnezei, și fără a nega faptul că alţii au acelaşi drept de a se închina la alţi zei. Acesta a fost numit "monoteism, în principiu, și politeism, în fapt.".
Monolatrismul (sau Monolatria):
Credința în existența mai multor zei, dar cu închinarea consecventă doar la o singură divinitate. Spre deosebire de Henoteism, Monolatrismul afirmă că nu există decât un singur Dumnezeu, care este vrednic de închinare, deși este recunoscută existenţa altor dumnezei. Acesta este în realitate mai mult Politeism decât Monoteism.
Misoteismul:
Credința că Dumnezeu există, dar este, de fapt rău. Cuvântul englezesc a fost inventat de Thomas de Quincey în 1846. Strict vorbind, termenul exprimă o atitudine de ură față de Dumnezeu, mai degrabă decât să se refere la natura Lui.
Disteismul:
Credința că există un Dumnezeu, dar nu este în întregime bun, ci este posibil să fie şi rău (spre deosebire de euteism, credința că Dumnezeu există și este în întregime bun). Există diferite exemple de disteism discutabil în Biblie.
http://www.philosophybasics.com/branch_monotheism.html
* * *
miercuri, 12 august 2015
Monismul
Monismul
Introducere | Tipuri de Monism
Introducere
Monismul este punctul de vedere metafizic și teologic conform căruia totul este una, că nu există diviziuni fundamentale, și că un set unificat de legi stau la baza întregii naturi. Universul, la cel mai profund nivel de analiză, este, prin urmare, un singur element ,sau este compus dintr-un singur fel de elemente fundamentale. El se situează în opoziţie cu Dualismul, care susține că există două tipuri de substanțe fundamentale, și cu Pluralismul, care susține că există mai multe tipuri de substanțe fundamentale.
El se bazează pe conceptul de monadă (derivat din grecescul "monos" care înseamnă "singur" și "fără diviziuni"). Diverşi filosofi presocratici au descris realitatea ca fiind monistă, și au conceput o mulţime de explicații pentru fundamentarea acestei realități: Thales: apa; Anaximandru: apeiron (însemnând "infinitul nemărginit"); Anaximene: aerul; Heraclit: focul; Parmenide: unimea (o sferă perfectă nemișcată, neschimbătoare și nedivizată).
Monismul este utilizat într-o varietate de contexte, (în Metafizică, Epistemologie, Etică, Filozofia minţii, etc.), dar conceptul de bază este întotdeauna acela al "unităţii". Ori de câte ori Dualismul distinge între trup și suflet, materie și spirit, obiect și subiect, materie și forță, monismul neagă o astfel de distincție sau le fuzionează pe ambele într-o unitate mai mare.
Termenul de "monism" în sine este relativ recent, folosit pentru prima dată de către filosoful german al secolului al 18 lea, Christian von Wolff (1679-1754) pentru a desemna tipuri de gândire filosofică în încercarea de a elimina dihotomia trupului și a minții (a se vedea secțiunea despre Filosofia minții pentru mai multe detalii).
Tipuri de Monism
Monismul este uneori împărțit în trei sau mai multe tipuri de bază:
1. Monismul idealist: (a se vedea, de asemenea, secțiunea privind Idealismul)
Această doctrină (de asemenea, numită Monismul mentalist) susține că mintea este tot ceea ce există (de exemplu, că singura substanță existentă este mintea), și că lumea exterioară este fie ea însăși mentală, fie este o iluzie creată de minte. Astfel, nu există decât o singură realitate, imuabilă și eternă, pe care unii (inclusiv filosofii antici hinduşi) au numit-o Dumnezeu (Monismul idealist-spiritual), în timp ce alţii, cum ar fi filosofii presocratici ca Parmenide, s-au mulțumit s-o eticheteze ca Fiinţa sau "Unimea". Acest tip de Monism idealist a reapărut de-a lungul istoriei, de la neoplatoniști, începând cu Gottfried Leibniz și George Berkeley, până la idealismul german al lui GWF Hegel.
2. Monismul materialist (a se vedea, de asemenea, secțiunile despre Materialism si Fizicalism):
Această doctrină susține că nu există decât o singură realitate, materia, fie că ea ar fi ca o aglomerare de atomi, ca formă de bază a materiei din care este formată lumea, fie că ar fi așa-numita nebuloasă cosmică din care a evoluat lumea. El susține că doar ceea ce este fizic este real, și că mentalul poate fi redus la fizic. Membrii acestei tabere îi includ pe Thomas Hobbes și Bertrand Russell, și aceasta a fost doctrina dominantă a secolului al 20 lea.
Există două tipuri principale (ale monismului materialist):
2a. Fizicalismul reductiv, care afirmă că toate stările şi proprietăţile mentale vor fi în cele din urmă explicate prin legile ştiinţifice ale proceselor şi stărilor fiziologice, a fost cea mai populară formă în timpul secolului al 20 lea.
Există trei tipuri principale (ale fizicalismului reductiv):
2a1. Behaviorismul, care susţine că stările mentale sunt doar descrieri ale comportamentului perceptibil.
2a2. Teoria tipului de identitate, care susţine că stările mentale specifice sunt identice cu stările interne fizice specifice ale creierului.
2a3. Funcţionalismul, care susţine că stările mentale pot fi caracterizate în termenii proprietăţilor funcţionale non-mentale.
2b. Fizicalismul non-reductiv, care susţine că, deşi creierul este tot ceea ce este mintea, predicatele şi vocabularul folosite în descrierile mentale şi în explicaţii nu pot fi reduse la limbajul şi nivelul inferior al explicaţiilor ştiinţei fizice. Astfel, stările mentale survin (depind) de stările fizice, şi nu poate exista nici o schimbare a mentalului fără o schimbare a fizicului, dar ele nu sunt reductibile la acesta.
Există trei tipuri principale (ale fizicalismului non-reductiv):
2b1. Monismul anomalic, care susţine că evenimentele mentale sunt identice cu evenimentele fizice, dar că mentalul este anomic (lipsit de legi) de exemplu aceste evenimente mentale sunt perfect reale, şi identice cu (unele) ale materiei fizice, dar nu sunt reglementate de legi fizice stricte. Prin urmare, toate lucrurile mentale sunt fizice, dar nu toate lucrurile fizice sunt în mod necesar mentale. Această doctrină a fost propusă pentru prima dată de Donald Davidson în anii 1970.
2b2. Emergentismul, care implică o vedere stratificat a naturii, cu straturile aranjate în funcţie de creşterea complexităţii, fiecare corespunzând la propriei sale ştiinţe specifice.
2b3. Eliminativismul (sau Materialismul eliminativ), care susţine că înţelegerea în termenii obişnuiţi a mintii oamenilor ("Psihologia populară") este iremediabil eronată, şi va fi în cele din urmă înlocuită (eliminată) de o alternativă, de obicei fiind înlocuită de neuroştiinţă.
3. Monismul neutru:
Această teorie cu caracter dual susține că existența constă dintr-un fel de substanță primară (deci monism), care, în sine nu este nici mentală, nici fizică, dar este capabilă de aspecte mentale și fizice sau calităţi. Astfel, există o altă substanță neutră (etichetată în mod diferit ca Materie, Natură sau Dumnezeu), și că atât materia cât și mintea sunt proprietăți ale acestei alte substanțe necunoscute. O astfel de poziție a fost adoptată de către Baruch Spinoza și, de asemenea, de Bertrand Russell pentru un timp.
4. Monismul reflexiv:
Aceasta este o teorie cu caracter dual (în tradiția lui Spinoza), care susține că elementele de bază care compun universul au potentialul de a se manifesta atât fizic cat şi ca experienţă conștientă (cum ar fi ființele umane), care pot avea deci o viziune atât asupra restului universului cât şi asupra lor înşişi (de aici "reflexiv"). Această viziune modernă se bazează pe un concept care a fost prezent în gândirea umană de milenii, cum ar fi în vechile scrieri vedice, precum "Upanişadele" și unele credințe ale Egiptului antic.
Cu toate acestea, diferite analize utilizează uneori:
Monismul substanţial ("un singur lucru"):
Acesta susţine că există doar o singură substanță și că toată diversitatea este în cele din urmă ireală. Acesta este, în esență, punctul de vedere susţinut de Spinoza.
Monismul atributiv ("o categorie"):
Acesta susţine că există un tip de lucruri, dar multe lucruri individuale diferite, în această categorie, și, astfel, realitatea este în cele din urmă compusă din mai multe lucruri, mai degrabă decât din unul. Monismul materialist și Monismul idealist sunt, prin urmare, diferite forme Monismului atributiv.
Monismul absolut ("o singură ființă"):
Acesta susţine că nu există doar o singură substanță ci numai o singură ființă, la fel ca în filosofia hindusă antică a Advaita Vedanta.
http://www.philosophybasics.com/branch_monism.html
* * *
Introducere | Tipuri de Monism
Introducere
Monismul este punctul de vedere metafizic și teologic conform căruia totul este una, că nu există diviziuni fundamentale, și că un set unificat de legi stau la baza întregii naturi. Universul, la cel mai profund nivel de analiză, este, prin urmare, un singur element ,sau este compus dintr-un singur fel de elemente fundamentale. El se situează în opoziţie cu Dualismul, care susține că există două tipuri de substanțe fundamentale, și cu Pluralismul, care susține că există mai multe tipuri de substanțe fundamentale.
El se bazează pe conceptul de monadă (derivat din grecescul "monos" care înseamnă "singur" și "fără diviziuni"). Diverşi filosofi presocratici au descris realitatea ca fiind monistă, și au conceput o mulţime de explicații pentru fundamentarea acestei realități: Thales: apa; Anaximandru: apeiron (însemnând "infinitul nemărginit"); Anaximene: aerul; Heraclit: focul; Parmenide: unimea (o sferă perfectă nemișcată, neschimbătoare și nedivizată).
Monismul este utilizat într-o varietate de contexte, (în Metafizică, Epistemologie, Etică, Filozofia minţii, etc.), dar conceptul de bază este întotdeauna acela al "unităţii". Ori de câte ori Dualismul distinge între trup și suflet, materie și spirit, obiect și subiect, materie și forță, monismul neagă o astfel de distincție sau le fuzionează pe ambele într-o unitate mai mare.
Termenul de "monism" în sine este relativ recent, folosit pentru prima dată de către filosoful german al secolului al 18 lea, Christian von Wolff (1679-1754) pentru a desemna tipuri de gândire filosofică în încercarea de a elimina dihotomia trupului și a minții (a se vedea secțiunea despre Filosofia minții pentru mai multe detalii).
Tipuri de Monism
Monismul este uneori împărțit în trei sau mai multe tipuri de bază:
1. Monismul idealist: (a se vedea, de asemenea, secțiunea privind Idealismul)
Această doctrină (de asemenea, numită Monismul mentalist) susține că mintea este tot ceea ce există (de exemplu, că singura substanță existentă este mintea), și că lumea exterioară este fie ea însăși mentală, fie este o iluzie creată de minte. Astfel, nu există decât o singură realitate, imuabilă și eternă, pe care unii (inclusiv filosofii antici hinduşi) au numit-o Dumnezeu (Monismul idealist-spiritual), în timp ce alţii, cum ar fi filosofii presocratici ca Parmenide, s-au mulțumit s-o eticheteze ca Fiinţa sau "Unimea". Acest tip de Monism idealist a reapărut de-a lungul istoriei, de la neoplatoniști, începând cu Gottfried Leibniz și George Berkeley, până la idealismul german al lui GWF Hegel.
2. Monismul materialist (a se vedea, de asemenea, secțiunile despre Materialism si Fizicalism):
Această doctrină susține că nu există decât o singură realitate, materia, fie că ea ar fi ca o aglomerare de atomi, ca formă de bază a materiei din care este formată lumea, fie că ar fi așa-numita nebuloasă cosmică din care a evoluat lumea. El susține că doar ceea ce este fizic este real, și că mentalul poate fi redus la fizic. Membrii acestei tabere îi includ pe Thomas Hobbes și Bertrand Russell, și aceasta a fost doctrina dominantă a secolului al 20 lea.
Există două tipuri principale (ale monismului materialist):
2a. Fizicalismul reductiv, care afirmă că toate stările şi proprietăţile mentale vor fi în cele din urmă explicate prin legile ştiinţifice ale proceselor şi stărilor fiziologice, a fost cea mai populară formă în timpul secolului al 20 lea.
Există trei tipuri principale (ale fizicalismului reductiv):
2a1. Behaviorismul, care susţine că stările mentale sunt doar descrieri ale comportamentului perceptibil.
2a2. Teoria tipului de identitate, care susţine că stările mentale specifice sunt identice cu stările interne fizice specifice ale creierului.
2a3. Funcţionalismul, care susţine că stările mentale pot fi caracterizate în termenii proprietăţilor funcţionale non-mentale.
2b. Fizicalismul non-reductiv, care susţine că, deşi creierul este tot ceea ce este mintea, predicatele şi vocabularul folosite în descrierile mentale şi în explicaţii nu pot fi reduse la limbajul şi nivelul inferior al explicaţiilor ştiinţei fizice. Astfel, stările mentale survin (depind) de stările fizice, şi nu poate exista nici o schimbare a mentalului fără o schimbare a fizicului, dar ele nu sunt reductibile la acesta.
Există trei tipuri principale (ale fizicalismului non-reductiv):
2b1. Monismul anomalic, care susţine că evenimentele mentale sunt identice cu evenimentele fizice, dar că mentalul este anomic (lipsit de legi) de exemplu aceste evenimente mentale sunt perfect reale, şi identice cu (unele) ale materiei fizice, dar nu sunt reglementate de legi fizice stricte. Prin urmare, toate lucrurile mentale sunt fizice, dar nu toate lucrurile fizice sunt în mod necesar mentale. Această doctrină a fost propusă pentru prima dată de Donald Davidson în anii 1970.
2b2. Emergentismul, care implică o vedere stratificat a naturii, cu straturile aranjate în funcţie de creşterea complexităţii, fiecare corespunzând la propriei sale ştiinţe specifice.
2b3. Eliminativismul (sau Materialismul eliminativ), care susţine că înţelegerea în termenii obişnuiţi a mintii oamenilor ("Psihologia populară") este iremediabil eronată, şi va fi în cele din urmă înlocuită (eliminată) de o alternativă, de obicei fiind înlocuită de neuroştiinţă.
3. Monismul neutru:
Această teorie cu caracter dual susține că existența constă dintr-un fel de substanță primară (deci monism), care, în sine nu este nici mentală, nici fizică, dar este capabilă de aspecte mentale și fizice sau calităţi. Astfel, există o altă substanță neutră (etichetată în mod diferit ca Materie, Natură sau Dumnezeu), și că atât materia cât și mintea sunt proprietăți ale acestei alte substanțe necunoscute. O astfel de poziție a fost adoptată de către Baruch Spinoza și, de asemenea, de Bertrand Russell pentru un timp.
4. Monismul reflexiv:
Aceasta este o teorie cu caracter dual (în tradiția lui Spinoza), care susține că elementele de bază care compun universul au potentialul de a se manifesta atât fizic cat şi ca experienţă conștientă (cum ar fi ființele umane), care pot avea deci o viziune atât asupra restului universului cât şi asupra lor înşişi (de aici "reflexiv"). Această viziune modernă se bazează pe un concept care a fost prezent în gândirea umană de milenii, cum ar fi în vechile scrieri vedice, precum "Upanişadele" și unele credințe ale Egiptului antic.
Cu toate acestea, diferite analize utilizează uneori:
Monismul substanţial ("un singur lucru"):
Acesta susţine că există doar o singură substanță și că toată diversitatea este în cele din urmă ireală. Acesta este, în esență, punctul de vedere susţinut de Spinoza.
Monismul atributiv ("o categorie"):
Acesta susţine că există un tip de lucruri, dar multe lucruri individuale diferite, în această categorie, și, astfel, realitatea este în cele din urmă compusă din mai multe lucruri, mai degrabă decât din unul. Monismul materialist și Monismul idealist sunt, prin urmare, diferite forme Monismului atributiv.
Monismul absolut ("o singură ființă"):
Acesta susţine că nu există doar o singură substanță ci numai o singură ființă, la fel ca în filosofia hindusă antică a Advaita Vedanta.
http://www.philosophybasics.com/branch_monism.html
* * *
luni, 3 august 2015
Materialismul
Materalismul
Introducere | Istoria Materalismului | Tipuri de Materalism
Introducere
Materalismul susține că singurul lucru care poate fi dovedit cu adevărat că există este materia. Astfel, în conformitate cu materialismul, toate lucrurile sunt compuse din materie și toate fenomenele sunt rezultatul interacțiunilor materiei, fără să ţină cont de spirit sau de conştiinţă. Ca un concept general în Metafizică, se aplică în special la problema minte-corp în Filosofia minții.
În uzul comun, cuvântul "materialist" se referă la o persoană pentru care colectarea de bunuri materiale este o prioritate importantă, sau pe care o interesează în principal averea și luxul, sau dacă nu, afișează consumul ostentativ. Acest lucru poate fi numit mai exact Materialismul economic.
Cu insistența sa pe o substanță de bază unică, este un tip de Monism (spre deosebire de Dualism sau Pluralism), și poate fi, de asemenea, luat în considerare ca o varietate a Naturalismului (credința că natura este tot ce există, și că toate lucrurile supranaturale, prin urmare, trebuie că nu există). Acesta se află (ca şi concept înrudit cu Fizicalismul), în contrast cu Idealismul (de asemenea, cunoscut sub numele de Imaterialism) și Solipsismul. Fizicalismul, cu toate acestea, a evoluat cu științele fizicii incluzând noțiuni mult mai sofisticate de fizică decât chestiunea materialismului, de exemplu relaţia dinttre unde/particule și forțele nemateriale produse de particule.
Istoria materialismului
Școala Carvaka a filosofiei antice indiene a dezvoltat o teorie a materialismului și atomismului încă din anul 600 î.Hr.
Filosofii Greciei antice, cum ar fi Thales, Parmenide, Anaxagoras, Democrit, apoi, mai târziu, Epicur și Lucrețiu (99-55 î.Hr.), toţii prefigurează materialiștii de mai târziu, și au contribuit la formularea clasică a materialismului. Lucretius a scris "De Rerum Natura" ("natura lucrurilor"), prima capodoperă a literaturii materialiste, în jurul anului 50 î.Hr
În timpul lungii dominaţii a creștinismului, negarea spiritului ca realitate de bază a fost condamnată de Biserică, și asta a fost până în secolul al 17-lea când interesul pentru Materialism a fost reînviat de savantul Pierre Gassendi (1592-1655) și filosoful politic Thomas Hobbes , precum și de alţi gânditori ai Iluminismului francez, inclusiv Denis Diderot (1713-1784).
Cea de a doua capodoperă a literaturii materialiste a aparţinut baronului Paul d'Holbach care a publicat sub anonimat "La Systeme de la Nature" ("Sistemul Naturii"), care a apărut în Franța în 1770, cu toate că dualismul lui Descartes a rămas mai popular, în mare parte din cauza că e compatibil cu creștinismul. Lucrarea marcantă "Kraft und Stoff" ("Forța și materia"), a filosofului german Ludwig Buechner a urmat în anul 1884.
Cu triumful științei din secolul al 19-lea și al 20-lea, (nu în ultimul rând lucrările lui Charles Darwin privind evoluția și progresele din teoria atomică, neurostiintele si tehnologia calculatoarelor), cea mai mare parte a filozofilor de astăzi probabil se identifică ca materialiști într-un fel sau altul.
Tipuri de Materialism
Diferitele tipuri ale Fizicalismului reductiv și non-reductiv sunt discutate în această secțiune, dar există câteva alte concepte conexe, care pot fi menționate pe scurt aici:
Materialismul dialectic este baza filosofică a marxismului și comunismului. Termenul, care nu a fost niciodată folosit efectiv de Marx însuși, se referă la noțiunea de sinteză a teoriei lui Georg Hegel a dialecticii (conceptul că orice idee sau eveniment - teza - genereaza opusul său - antiteza - în cele din urmă duce la o reconciliere a contrariilor - o sinteză nouă mult mai avansată) și a materialismului (respectând principiile Dialecticii poate fi aplicat și la aspectele materiale cum ar fi economia).
Aplicarea principiului Materialismului dialectic în istorie și sociologie, contextul principal în care a fost folosit de Marx, este cunoscut ca Materialism istoric (vezi mai jos).
Materialismul istoric (sau "concepția materialistă a istoriei") este abordarea metodologică marxistă în studiul societății, economiei și istoriei, care a fost conturat pentru prima dată de Karl Marx și Friedrich Engels (1820-1895), și a fost extins și rafinat prin multe studii academice de atunci. Acesta este în esență aplicarea principiului materialismului dialectic (a se vedea mai sus) la istorie și sociologie.
Potrivit lui Marx, pentru ca ființele umane să supravieţuiască, au nevoie să producă și să reproducă cerințele materiale ale vieții, iar această producție este realizată printr-o diviziune a muncii în funcție de relațiile de producție foarte precise între oameni. Aceste relații formează baza economică a societății, și sunt ele însele determinate de modul de producție, care este în vigoare (de exemplu, societatea tribală, societatea antică, feudalismul, capitalismul, socialismul), și societățile, și suprastructurile culturale și instituționale, mutaţia naturală din etapă la etapă cînd clasa dominantă este înlocuită de o nouă clasă în curs de dezvoltare printr-o revoluţie socială și politică.
Deși Marx însuși a spus că el doar a propus un ghid pentru cercetarea istorică, din secolul al 20-lea conceptul istoric de Materialism a devenit un element cheie al doctrinei moderne comuniste.
http://www.philosophybasics.com/branch_materialism.html
* * *
Introducere | Istoria Materalismului | Tipuri de Materalism
Introducere
Materalismul susține că singurul lucru care poate fi dovedit cu adevărat că există este materia. Astfel, în conformitate cu materialismul, toate lucrurile sunt compuse din materie și toate fenomenele sunt rezultatul interacțiunilor materiei, fără să ţină cont de spirit sau de conştiinţă. Ca un concept general în Metafizică, se aplică în special la problema minte-corp în Filosofia minții.
În uzul comun, cuvântul "materialist" se referă la o persoană pentru care colectarea de bunuri materiale este o prioritate importantă, sau pe care o interesează în principal averea și luxul, sau dacă nu, afișează consumul ostentativ. Acest lucru poate fi numit mai exact Materialismul economic.
Cu insistența sa pe o substanță de bază unică, este un tip de Monism (spre deosebire de Dualism sau Pluralism), și poate fi, de asemenea, luat în considerare ca o varietate a Naturalismului (credința că natura este tot ce există, și că toate lucrurile supranaturale, prin urmare, trebuie că nu există). Acesta se află (ca şi concept înrudit cu Fizicalismul), în contrast cu Idealismul (de asemenea, cunoscut sub numele de Imaterialism) și Solipsismul. Fizicalismul, cu toate acestea, a evoluat cu științele fizicii incluzând noțiuni mult mai sofisticate de fizică decât chestiunea materialismului, de exemplu relaţia dinttre unde/particule și forțele nemateriale produse de particule.
Istoria materialismului
Școala Carvaka a filosofiei antice indiene a dezvoltat o teorie a materialismului și atomismului încă din anul 600 î.Hr.
Filosofii Greciei antice, cum ar fi Thales, Parmenide, Anaxagoras, Democrit, apoi, mai târziu, Epicur și Lucrețiu (99-55 î.Hr.), toţii prefigurează materialiștii de mai târziu, și au contribuit la formularea clasică a materialismului. Lucretius a scris "De Rerum Natura" ("natura lucrurilor"), prima capodoperă a literaturii materialiste, în jurul anului 50 î.Hr
În timpul lungii dominaţii a creștinismului, negarea spiritului ca realitate de bază a fost condamnată de Biserică, și asta a fost până în secolul al 17-lea când interesul pentru Materialism a fost reînviat de savantul Pierre Gassendi (1592-1655) și filosoful politic Thomas Hobbes , precum și de alţi gânditori ai Iluminismului francez, inclusiv Denis Diderot (1713-1784).
Cea de a doua capodoperă a literaturii materialiste a aparţinut baronului Paul d'Holbach care a publicat sub anonimat "La Systeme de la Nature" ("Sistemul Naturii"), care a apărut în Franța în 1770, cu toate că dualismul lui Descartes a rămas mai popular, în mare parte din cauza că e compatibil cu creștinismul. Lucrarea marcantă "Kraft und Stoff" ("Forța și materia"), a filosofului german Ludwig Buechner a urmat în anul 1884.
Cu triumful științei din secolul al 19-lea și al 20-lea, (nu în ultimul rând lucrările lui Charles Darwin privind evoluția și progresele din teoria atomică, neurostiintele si tehnologia calculatoarelor), cea mai mare parte a filozofilor de astăzi probabil se identifică ca materialiști într-un fel sau altul.
Tipuri de Materialism
Diferitele tipuri ale Fizicalismului reductiv și non-reductiv sunt discutate în această secțiune, dar există câteva alte concepte conexe, care pot fi menționate pe scurt aici:
Materialismul dialectic este baza filosofică a marxismului și comunismului. Termenul, care nu a fost niciodată folosit efectiv de Marx însuși, se referă la noțiunea de sinteză a teoriei lui Georg Hegel a dialecticii (conceptul că orice idee sau eveniment - teza - genereaza opusul său - antiteza - în cele din urmă duce la o reconciliere a contrariilor - o sinteză nouă mult mai avansată) și a materialismului (respectând principiile Dialecticii poate fi aplicat și la aspectele materiale cum ar fi economia).
Aplicarea principiului Materialismului dialectic în istorie și sociologie, contextul principal în care a fost folosit de Marx, este cunoscut ca Materialism istoric (vezi mai jos).
Materialismul istoric (sau "concepția materialistă a istoriei") este abordarea metodologică marxistă în studiul societății, economiei și istoriei, care a fost conturat pentru prima dată de Karl Marx și Friedrich Engels (1820-1895), și a fost extins și rafinat prin multe studii academice de atunci. Acesta este în esență aplicarea principiului materialismului dialectic (a se vedea mai sus) la istorie și sociologie.
Potrivit lui Marx, pentru ca ființele umane să supravieţuiască, au nevoie să producă și să reproducă cerințele materiale ale vieții, iar această producție este realizată printr-o diviziune a muncii în funcție de relațiile de producție foarte precise între oameni. Aceste relații formează baza economică a societății, și sunt ele însele determinate de modul de producție, care este în vigoare (de exemplu, societatea tribală, societatea antică, feudalismul, capitalismul, socialismul), și societățile, și suprastructurile culturale și instituționale, mutaţia naturală din etapă la etapă cînd clasa dominantă este înlocuită de o nouă clasă în curs de dezvoltare printr-o revoluţie socială și politică.
Deși Marx însuși a spus că el doar a propus un ghid pentru cercetarea istorică, din secolul al 20-lea conceptul istoric de Materialism a devenit un element cheie al doctrinei moderne comuniste.
http://www.philosophybasics.com/branch_materialism.html
* * *
duminică, 2 august 2015
Intelectualismul
Intelectualismul
Introducere | Intelectualismul metafizic | Intelectualismul etic
Introducere
Intelectualismul este ideologia care consideră că intelectul este superior voinţei, şi că intelectul este factorul de bază, atât în univers cât şi în comportamentul uman.
Acesta este, de obicei, în contrast cu Voluntarismul, care este de părere că voinţa este superioară intelectului şi emoţiei. Intelectualismul este, de asemenea, asemănător în multe privinţe cu Raţionalismul, care vede raţiunea ca principala sursă a cunoaşterii şi a adevărului.
În utilizarea comună ne-specifică, "intelectualismul" este adesea folosit pentru a descrie o atitudine de devoţiune sau o mare consideraţie pentru preocupările intelectuale (uneori cu conotaţia de viziune excesivă, sau de absenţă a emotiei, sau raceală emotională).
Intelectualismul metafizic
În Metafizica, Voluntarismul este teoria, dezvoltată în principal în vremurile medievale, că facultatea intelectului este văzută ca fiind precedată, sau ca având ca superioară, facultatea voinţei libere, sau care dă întâietate adevărului lui Dumnezeu. Potrivit Intelectualismului, voinţa în sine este determinată de intelect, şi alegerile voinţei vor rezulta din cele pe care intelectul le recunoaşte ca fiind bune. Intellectualiştii cred că teologia ar trebui să fie o ştiinţă în esenţă speculativă, mai degrabă decât una practică, şi că cerul este o stare de contemplare a fericirii (similar cu vederile lui Aristotel).
Printre cei mai importanţi intellectualişti medievali au fost Averroes, Sf. Toma de Aquino şi teologul german Meister Eckhart (c 1260 -. 1328).
În perioada modernă, Spinoza a susţinut Intelectualismul în măsura în care el a crezut că dorinţa este un semn al imperfecţiunii, şi pasiunile sunt o sursă a căderii omului. Când toate lucrurile sunt văzute sub semnul purităţii asupra relaţiilor intelectuale şi raţionale, atunci dorinta este liniştită şi mintea este eliberată de patimi, şi trăim iubirea intelectuală a lui Dumnezeu, care este fericirea ideală.
Intelectualismul Etic
Intelectualismul Etic (sau Intelectualismul Socratic) este viziunea etică, că oamenii vor face ceea ce este mai drept sau mai bine de îndată ce vor înţelege cu adevărat ce este dreptatea sau binele suprem. Acesta se bazează pe opinia lui Socrate că virtutea este o chestiune pur intelectuală, asemenea doctrinei de bază a şcolii stoice de filosofie (Stoicismul).
http://www.philosophybasics.com/branch_intellectualism.html
* * *
Introducere | Intelectualismul metafizic | Intelectualismul etic
Introducere
Intelectualismul este ideologia care consideră că intelectul este superior voinţei, şi că intelectul este factorul de bază, atât în univers cât şi în comportamentul uman.
Acesta este, de obicei, în contrast cu Voluntarismul, care este de părere că voinţa este superioară intelectului şi emoţiei. Intelectualismul este, de asemenea, asemănător în multe privinţe cu Raţionalismul, care vede raţiunea ca principala sursă a cunoaşterii şi a adevărului.
În utilizarea comună ne-specifică, "intelectualismul" este adesea folosit pentru a descrie o atitudine de devoţiune sau o mare consideraţie pentru preocupările intelectuale (uneori cu conotaţia de viziune excesivă, sau de absenţă a emotiei, sau raceală emotională).
Intelectualismul metafizic
În Metafizica, Voluntarismul este teoria, dezvoltată în principal în vremurile medievale, că facultatea intelectului este văzută ca fiind precedată, sau ca având ca superioară, facultatea voinţei libere, sau care dă întâietate adevărului lui Dumnezeu. Potrivit Intelectualismului, voinţa în sine este determinată de intelect, şi alegerile voinţei vor rezulta din cele pe care intelectul le recunoaşte ca fiind bune. Intellectualiştii cred că teologia ar trebui să fie o ştiinţă în esenţă speculativă, mai degrabă decât una practică, şi că cerul este o stare de contemplare a fericirii (similar cu vederile lui Aristotel).
Printre cei mai importanţi intellectualişti medievali au fost Averroes, Sf. Toma de Aquino şi teologul german Meister Eckhart (c 1260 -. 1328).
În perioada modernă, Spinoza a susţinut Intelectualismul în măsura în care el a crezut că dorinţa este un semn al imperfecţiunii, şi pasiunile sunt o sursă a căderii omului. Când toate lucrurile sunt văzute sub semnul purităţii asupra relaţiilor intelectuale şi raţionale, atunci dorinta este liniştită şi mintea este eliberată de patimi, şi trăim iubirea intelectuală a lui Dumnezeu, care este fericirea ideală.
Intelectualismul Etic
Intelectualismul Etic (sau Intelectualismul Socratic) este viziunea etică, că oamenii vor face ceea ce este mai drept sau mai bine de îndată ce vor înţelege cu adevărat ce este dreptatea sau binele suprem. Acesta se bazează pe opinia lui Socrate că virtutea este o chestiune pur intelectuală, asemenea doctrinei de bază a şcolii stoice de filosofie (Stoicismul).
http://www.philosophybasics.com/branch_intellectualism.html
* * *
Abonați-vă la:
Postări (Atom)