Empirismul

Empirismul
Introducere | Istoria empirismului

Introducere

Empirismul este teoria conform căreia originea oricărei cunoaşteri este experiența senzorială. Acesta subliniază rolul experienţei și al dovezilor, mai ales rolul percepției senzoriale, în formarea ideilor, și susține că singura cunoaştere pe care o poate avea omenirea nu poate fi decât a posteriori (adică, bazată pe experiență). Majoritatea cercetătorilor empirici exclud, de asemenea, noțiunea de idei innăscute, sau ineism (ideea că mintea se naşte cu idei sau cunoștințe și nu este o "tabula rasa" la naștere).

În scopul construirii unui sistem mai complex de cunoștințe pe baza acestor observații directe, trebuie să fie utilizată inducția sau raționamentul inductiv (care face generalizări pornind de la cazurile individuale). Acest tip de cunoaștere este, prin urmare, de asemenea, cunoscut sub numele de cunoaştere empirică indirectă.

Empirismul este în contrast cu raționalismul, teoria că mintea poate înțelege unele adevăruri în mod direct, fără să fie necesară intervenţia simțurilor.

Termenul "empirism" are o etimologie dublă, care provine atât din cuvântul grecesc care semnifică "experiență" cât, mai ales, din folosirea termenului "empiric" specific clasicismului grec şi roman, referindu-se la un medic a cărui abilitate este dobândită prin experiența practică, spre deosebire de instruirea teoretica  (aceasta a fost principala sa utilizare).

Termenul "empiric" (mai degrabă decât "empirism"), se referă, de asemenea, la metoda de observare și experimentare folosită în științele naturii și ştiinţele sociale. Este o cerință fundamentală a metodei ştiintifice conform căreia toate ipotezele și teoriile trebuie să fie testate înaintea oricărei observații a lumii naturale, mai degrabă decât să se bazeze numai pe un raționament a priori, pe intuiție sau pe revelație. Prin urmare, din punct de vedere metodologic, se consideră că ştiinţa este de natură empirică.

(urmează Istoria empirismului)


http://www.philosophybasics.com/branch_empiricism.html

* * *

Deconstructivistul

Deconstructivistul
Introducere | Istoria Deconstructivismului

Introducere

Deconstructivismul (sau, uneori, doar Deconstructia) este o teorie din epistemologie și filosofia limbajului inițiată de Jacques Derrida în jurul anului 1960. Este o teorie a criticismului literar care pune la îndoială ipotezele tradiţionale  despre certitudine, identitate, și adevăr; afirmă că cuvintele se pot referi numai la alte cuvinte; și încearcă să demonstreze că modurile de exprimare cu privire la un  text îşi subminează propriile înţelesuri.

Deși Derrida însuși a negat că aceasta ar fi o metodă, sau o școală, sau o doctrină a filozofiei (sau chiar nimic altceva în afara citirii textului propriu-zis), termenul a fost folosit de către alții pentru a descrie anumite metode de critică textuală ale lui Derrida, care au implicat descoperirea, recunoașterea și înțelegerea ipotezelor fundamentale (nerostite și implicite), ideilor și schemelor care stau la baza gândirii și credinței.

Deconstructivismul este cunoscut ca fiind greu de definit sau de rezumat, și multe încercări de a-l explica într-un mod simplu, ușor de înțeles au fost criticate din punct de vedere academic ca fiind prea îndepărtate de textele originale, și chiar în contradicție cu conceptele deconstructivismului. Unii critici au mers atât de departe încât să pretindă că deconstrucția este o formă periculoasa de nihilism, determinând distrugerea valorilor stiintifice si etice occidentale, și a fost confiscat de către unii scriitori conservatori și libertarieni ca exemplu central a ceea ce este în neregulă cu mediul academic modern.

Richard Rorty (1931 - 2007) a încercat să definească Deconstrucția ca fiind modul în care caracteristicile "accidentale" (sau incidentale) ale unui text pot fi văzute ca trădând sau subminând mesajul esențial al acestuia.


Istoria Deconstructivismului

Influențe majore asupra gândirii lui Derrida au fost fenomenologii Edmund Husserl și Martin Heidegger. El a susținut, de asemenea, că Friedrich Nietzsche a fost un precursor al deconstrucției ca formă și fond.

Dezvoltarea deconstructivismului a avut loc în principal la Universitatea Yale într-un climat puternic influențat de dezvoltarea contemporana a structuralismului și post-structuralismului.

http://www.philosophybasics.com/branch_deconstructionism.html

* * *

Constructivismul

Constructivismul
Introducere | Istoria Constructivismului | Tipuri de constructivism

Introducere

Constructivismul (de asemenea, cunoscut sub numele de Construcţionism) este o perspectivă relativ recentă în epistemologie care consideră că orice cunoaştere este "construită", prin faptul că este condiționată de convenții, de percepția umană și de experiența socială. Prin urmare, cunoștințele noastre nu reflectă în mod necesar vreo realitate externă sau "transcendentă".

Acesta este considerat de sustinatorii săi ca fiind o alternativă a raționalismului clasic și a empirismului. Punctul de vedere constructivist este atât de natură pragmatică, cât și relativistă. Se opune pozitivismului și scientismului prin faptul că susține că cunoașterea științifică este construită de oamenii de știință, și nu e descoperită din lume strict prin metode științifice,  și susține că nu există o metodologie valabilă unică, și că alte metodologii pot  fi mai potrivite pentru științele sociale .

Firul comun între toate formele de constructivism este faptul că acestea nu se concentrează pe o realitate ontologică ("realitatea aşa cum este în sine",  pe care constructiviștii o consideră că este total incoerentă și neverificabilă), ci, mai degrabă, pe realitatea construită. Astfel, ei dau la o parte orice pretenţie asupra universalismului, realismului sau adevărului obiectiv, și recunosc că poziția lor este doar un punct de vedere, un mod mai mult sau mai puțin coerent de înțelegere a lucrurilor care au funcţionat până acum pentru ei ca un model al lumii.

Istoria constructivismului

Deși rădăcinile constructivismului pot fi regăsite în trecut la filozofii greci Heraclit, Protagoras și Aristotel, acesta a funcţionat doar în 1934 când filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962) a susținut că "Nimic nu vine de la sine. Nimic nu este dat. Totul este construit.. ", și doar în 1967 când Jean Piaget (1896-1980) a folosit pentru prima dată expresia "epistemologie constructivistă ".

Doctrina se datorează teoriei darwiniste de la sfârşitul secolului al 19-lea, în care se pretinde de către constructiviști că înțelegerea umană, ca produs al selecției naturale, se poate spune că oferă nu numai "adevărata" înțelegere a lumii așa cum este, în sine, dar este şi absolut necesară pentru supraviețuirea oamenilor.

Tipuri de constructivism

• Constructivismul epistemologic este punctul de vedere filosofic, așa cum este descris mai sus, conform căruia cunoașterea noastră este "construită", prin aceea că este condiționată de convenții, de percepția umană și de experiența socială.
• Constructivismul social (sau construcţionismul social) este teoria din sociologie și teoria învăţării conform căreia categoriile cunoaşterii și ale realităţii sunt create în mod activ de relații și interacțiuni sociale. O construcție socială (sau construct social) este un concept sau o practică care poate părea a fi naturală și evidentă pentru cei care o acceptă, dar în realitate este o invenție sau artefact al unei anumite culturi sau societăți. Filosofia de mai târziu a lui Ludwig Wittgenstein poate fi văzută ca o bază pentru constructivismul social, prin conceptele sale teoretice cheie, cu privire la jocurile de limbaj încorporate în formele de viață. 
• Constructivismul psihologic teoretizează şi investighează modul în care ființele umane creează sisteme pentru înțelegerea semnificativă a  lumii și a experiențelor lor. Psihologia constructelor personale este o teorie a personalitatii dezvoltată de psihologul american George Kelly în jurul anului 1950 conform căreia procesele psihologice unice ale unei persoane sunt canalizate de modul în care el sau ea anticipează evenimentele. 
• Epistemologia genetică este un tip de constructivism stabilit de Jean Piaget (1896 - 1980), care studiază originile (geneza) cunoașterii. Aceasta pretinde să demonstreze că metoda prin care cunoștințele au fost dobândite sau create afectează validitatea cunoștințelor. De exemplu, experiența noastră directă cu privire la gravitaţie,determină cunoaşterea noastră cu privire la cea mai  valabila dintre experiențele noastre indirecte privind găurile negre. Deşi susține că schimbarea are loc numai în cazul în care subiectul se angajează în experiențe care nu au legătură cu concepţia sa despre lume. Teoria, de asemenea, încearcă să explice procesul felului în care o ființă umană se dezvoltă cognitiv de la naștere, de-a lungul vieții lui sau ei, prin intermediul a patru etape primare de dezvoltare. 
• Constructivismul matematic este punctul de vedere în filosofia matematicii că este necesar să se găsească (sau "construiască") un obiect matematic pentru a dovedi că acesta există. Intuitionismul este un fel de constructivism matematic, care susține că fundamentele matematicii se află în intuiția individuală a matematicianului, transformând astfel  matematica într-o activitate subiectivă intrinsecă. 
• Constructivismul este, de asemenea, numele unei mișcări din arta şi arhitectura rusă a secolului 20, precum și al unei discipline de relații internaționale și afaceri mondiale.

http://www.philosophybasics.com/branch_constructivism.html


* * *

00 Epistemologia - sinteză

Epistemologia

Introducere | Ce este cunoașterea? | Cum se dobândește cunoaşterea? | Ce pot oamenii să cunoască? | Doctrine majore

Introducere

Epistemologia este studiul naturii și scopului cunoaşterii și al convingerii justificate. Aceasta analizează natura cunoașterii și cum se raportează la noțiuni similare, cum ar fi adevărul, credința și justificarea. De asemenea, se ocupă cu mijloacele de producere a cunoaşterii, precum și cu scepticismul cu privire la diferite revendicări ale cunoașterii. Aceasta este în esență despre problemele care au de a face cu crearea și difuzarea cunoaşteii în anumite domenii de cercetare.

Epistemologia pune întrebări, cum ar fi: "Ce este cunoașterea?", "Cum este dobândită cunoaşterea?", "Ce ştiu oamenii?", "Care sunt condițiile necesare și suficiente ale cunoașterii?", "Care este structura sa, și care sunt limitele sale?", " Ce determină justificarea convingerilor justificate? ", " Cum trebuie să înțelegem conceptul de justificare? ", " Justificarea este internă sau externă faţă de mintea proprie? "

Natura cunoaşterii discutată de obicei în epistemologie este cunoașterea propozițională, "cunoașterea că" în opoziţie cu "cunoașterea cum" (de exemplu, cunoaştera că  "2 + 2 = 4", spre deosebire de cunoașterea modului în care se face adunarea a două numere).

Ce este cunoașterea?

Cunoașterea este conștientizarea și înțelegerea aspectelor particulare ale realitatii. Este informația clară, lucidă obținută prin procesul raţiunii aplicată la realitate. Abordarea tradițională este că cunoașterea necesită trei condiții necesare și suficiente, astfel încât cunoaşterea să poată fi definită ca "adevărata convingere justificată":

• adevăr: deoarece afirmaţiile false nu pot fi cunoscute - pentru ca ceva să conteze ca şi cunoaştere, trebuie să fie, de fapt, adevărat. Aşa cum în mod faimos (dar mai degrabă confuz) a spus-o Aristotel:. "A spune despre ceva care este, că nu este, sau a spune despre ceva care nu este, că este, este fals. Totuşi, a spune despre ceva care este, că este, sau despre ceva care nu este, că nu este, este adevărat. " 
• credință: pentru că nu poate fi cunoscut ceva care, chiar nu este crezut - afirmația "Cunosc X, dar nu cred că X este adevărat" este contradictorie. 
• justificare: în dezacord cu credinţa în ceva doar ca o chestiune de noroc.

Partea cea mai controversată din toate acestea este definirea justificării, și există mai multe școli de gândire pe această temă:

• Potrivit evidenţialismului, ceea ce face o credinţă justificata în acest sens este deţinerea unor dovezi - o credință este justificată în măsura în care corespunde dovezilor unei persoanei. 
• Diferite tipuri de reliabilism sugerează că fie: 1) justificarea nu este necesară pentru cunoaștere cu condiția ca adevărul credinţei să fie rezultatul unei metode fiabile; fie 2) justificarea este necesară, dar orice proces cognitiv credibil (de exemplu, viziunea) este o justificare suficientă.
• Totuși, o altă școală, infailibilismul, susține că o credință trebuie să fie nu numai adevărată și justificată, dar că justificarea credinței trebuie să necesite adevărul său, astfel încât justificarea credinței trebuie să fie infailibilă.

O altă dezbatere se concentrează să determine dacă justificarea este externă sau internă:

• Externalismul susține că factorii considerați "externi" (îsemnând în afara stărilor psihologice ale celor care dobândesc cunoaşterea)  pot fi condiţii ale cunoașterii, astfel încât, dacă faptele relevante care justifică o afirmaţie sunt externe, atunci ele sunt acceptabile.
• Internalismul, pe de altă parte, susține că toate condițiile unei cunoaşteri eficiente sunt înlăuntrul stărlor psihologice ale celor care dobândesc cunoșterea.

Aşa cum, recent, în 1963, filosoful american Edmund Gettier a abordat această teorie tradițională a cunoașterii într-o discuție în care susținea că există anumite circumstanțe în care cineva nu are cunoaştere, chiar și atunci când toate condițiile de mai sus sunt îndeplinite (problemele lui Gettier). De exemplu: Să presupunem că ceasul de pe campus (care menţine ora exactă și este bine întreținut) a încetat să funcţioneze la 11:56 noaptea trecută, și încă nu a fost reparat. Pe drumul către orele mele de după-amiază, exact douăsprezece ore mai târziu, privesc la ceas și îmi formulez convingerea că este ora 11:56. Convingerea mea este adevărată, desigur, deoarece ora este într-adevăr 11:56. Și credința mea este justificată, deoarece nu am nici un motiv să mă îndoiesc de faptul că ceasul funcţionează, și nu pot fi învinuit pentru întemeierea convingerilor mele cu privire la ora pe care o arată ceasul. Cu toate acestea, pare evident că eu nu știu că este ora 11:56. La urma urmei, dacă aș fi trecut pe lângă ceas un pic mai devreme sau un pic mai tarziu, aş fi rămas cu o credință falsă, mai degrabă decât cu una adevărată.

Cum se dobândeşte cunoaşterea?

Cunoaşterea propoziţională (explicită) poate fi de două feluri, în funcţie de sursa acesteia:

• a priori (sau non-empirică), în cazul în care cunoașterea este posibilă independent de orice experienţă, sau înaintea acesteia, și necesită doar folosirea rațiunii (de exemplu, cunoașterea adevărurilor logice și a revendicărilor abstracte); sau
• a posteriori (sau empirică), unde cunoașterea este posibilă numai în urma, sau după, o anumită experiență senzorială, în plus față de folosirea rațiunii (de exemplu cunoașterea culorii sau formei unui obiect fizic, sau cunoaşterea locațiilor geografice).

Cunoașterea faptelor empirice despre lumea fizică va implica în mod necesar percepția, cu alte cuvinte, utilizarea simțurilor. Dar toate cunoștințele necesită o anumită cantitate de raționament, analiza datelor și tragerea concluziilor. Intuiția este adesea considerată a fi un fel de acces direct la cunoașterea a priori.

Memoria ne permite să știm ceva ce am știut în trecut, chiar, poate, şi în cazul în care nu ne mai amintim justificarea inițială. Cunoașterea poate fi, de asemenea, transmisă de la un individ la altul, prin intermediul mărturiei (adică, motivarea mea pentru o anumită credință ar putea reprezenta faptul că unele surse de încredere mi-au spus că este adevărată).

Există câteva teorii principale privind dobândirea cunoaşterii:

• Empirismul, care subliniază rolul experienței, în special experiența pe baza observațiilor perceptuale ale celor cinci simțuri în formarea ideilor, în timp ce diminuează noțiunea de idei innascute. Criteriile acestui principiu de bază au condus la fenomenalism, pozitivism, scientism și pozitivismul logic.
• Raționalismul, care susține că, cunoaşterea nu provine din experienţă, ci mai degrabă este dobândită printr-un proces priori, sau este înnăscută (sub formă de concepte) sau intuitivă.
• Reprezentaționalismul (sau realismul indirect sau dualismul epistemologic), care susține că lumea pe care o vedem în experiența conștientă nu este lumea reală în sine, ci doar o replică în miniatură virtual-reală a acestei lumi într-o reprezentare internă.
• Constructivismul (sau construcţionismul), care presupune că orice cunoaştere este "construită", prin faptul că este condiționată de convenții, de percepția umană și de experiența socială.

Ce pot oamenii să cunoască?

Faptul că orice justificare dată cunoaşterii va depinde ea însăşi de o altă credință pentru justificarea sa pare să conducă la o regresie infinită.

Scepticismul începe cu imposibilitatea aparentă de a completa (termina) acest lanț infinit de raționamente, și susține că, în cele din urmă, nu există convingeri justificate și, prin urmare nimeni nu știe nimic.

Failibilismul susține, de asemenea, că o certitudine absolută despre cunoaștere este imposibilă, sau cel puțin că toate afirmaţiile despre cunoaștere ar putea, în principiu, să fie greşite. Cu toate acestea, spre deosebire de scepticism, failibilismul nu implică necesitatea de a ne abandona cunoaşterea ci, doar recunoaşterea faptului că, deoarece cunoașterea empirică poate fi modificată de următoarele observaţii, oricare dintre lucrurile pe care le preluăm ca şi cunoaştere s-ar putea dovedi a fi false.

Ca răspuns la această problemă a regresiunii, au apărut diverse școli de gândire:

• Fundaționalismul afirmă că unele credinţe care susţin alte credințe sunt fundamentale și nu se cere o justificare prin alte credințe (auto-justificative sau convingeri infailibile, sau cele bazate pe percepție, sau anumite considerente a priori). 
• Instrumentalismul este punctul de vedere metodologic conform căruia conceptele și teoriile sunt doar instrumente utile, și valoarea lor este măsurată prin cât de eficiente sunt în explicarea și previzionarea fenomenelor. Prin urmare, instrumentalismul neagă că teoriile sunt adevăr evaluabil. Pragmatismul este un concept similar, care susține că ceva este adevărat doar în măsura în care funcționează și are consecințe practice.
• Infinitismul în general consideră  seria infinită ca fiind pur și simplu potențială, și un individ trebuie să aibă doar capacitatea de a face mai departe raţiuni relevante atunci când este necesar. Prin urmare, spre deosebire de majoritatea teoriilor tradiționale despre justificare, Infinitismul consideră un regres infinit ca fiind o justificare valabilă.
• Coerentismul susține că o convingere individuală este justificată în mod circular de felul în care se potrivește (se leagă) împreună cu restul sistemul de credințe din care acesta face parte, astfel încât regresul nu acţionează în conformitate cu un model de justificare liniar.
• Funderentismul este o altă poziție care se dorește a fi o unificare a fundaționalismului și coerentismului.

Doctrine majore

Sub denumirea de epistemologie, cele mai importante doctrine și teorii includ:

Constructivism Deconstructionism Empiricism Externalism Fallibilism Foundationalism Historicism Holism Internalism Instrumentalism

Logical Positivism (Logical Empiricism) Ordinary Language Philosophy Phenomenalism Positivism Pragmatism Rationalism Representationalism Scientism Skepticism Verificationism

http://www.philosophybasics.com/branch_epistemology.html

* * *

Voluntarismul

Voluntarismul
Introducere | Voluntarismul metafizic | Voluntarismul epistemologic

Introducere

Voluntarismul este viziunea metafizică și epistemologică care consideră voința ca superioară intelectului și emoției, și că voința este factorul de bază, atât în univers cât și în comportamentul uman. Termenul a fost introdus de sociologul german Ferdinand Tonies (1855 - 1936), iar etimologia sa este de la latinescul "voluntas" (adică voință sau dorință).

Acesta este, de obicei, în contrast cu Intelectualismul în ambele sale forme,  metafizică și epistemologică. El este diferit de conceptul de voluntarism (doctrina din filozofia vieții că parteneriatul între oameni ar trebui să fie doar de comun acord, și că tot ceea ce este invaziv si coercitiv, inclusiv guvernul, este rău și ar trebui să fie abandonat).

Voluntarismul metafizic

În metafizică, voluntarismul este teoria că Dumnezeu sau natura supremă a realității trebuie să fie concepută ca o formă de voință.

În formularea sa cea mai veche, de către filozoful scoţian medieval, John Duns Scotus, voluntarismul este punerea accentului filosofic pe  voinţa divină şi pe libertatea omului în toate problemele filosofice. Potrivit lui Scotus, voința este cea care determină ce obiecte sunt bune, și voința în sine este indeterminată (nedeterminată de nimic altceva). Voluntarismul medieval a fost, de asemenea, susţinut de filozoful evreu Avicebron (1021 - 1058) și  de William Ockham (franciscan german).

Voluntarismul secolului al 19-lea își are originile la Immanuel Kant, în special doctrina sa despre "primatul practicii asupra rațiunii pure". El susține că, din punct de vedere intelectual, oamenii sunt incapabili să cunoască realitatea supremă, dar acest lucru nu trebuie (și, Kant argumentează, nu trebuie) să interfereze cu obligația de a acționa ca și cum caracterul spiritual al acestei realități ar fi sigur.

În urma lui Kant, au continuat două linii distincte ale voluntarismului:

• Voluntarismul rațional a fost inițiat de Gottlieb Fichte, care a susținut că lumea și toată activitatea sa este doar pentru a fi înțeleasă ca material pentru activitatea de raţiunii practice, care este mijlocul prin care voința dobândeşte libertatea completă și realizarea morală completă.

• Voluntarismul irațional a fost dezvoltat de Arthur Schopenhauer, care credea că voința este un impuls irațional, inconștient, în raport cu care intelectul reprezintă un fenomen secundar. El a afirmat că orice activitate este oarbă (orbească) în în ceea ce-l priveşte pe agentul individual, cu toate că puterea și existența voinței sunt afirmate continuu.

Voluntarismul epistemologic

În epistemologie, voluntarismul este de părere că credința este o chestiune de voință, mai degrabă decât o simplă înregistrare a unei atitudini cognitive sau a unui grad de certitudine psihologică cu privire la o anumită afirmaţie. Astfel, este posibil să se simtă simultan foarte sigur cu privire la o anumită afirmaţie, și totuși să i se atribuie o probabilitate subiectivă foarte scăzută.

http://www.philosophybasics.com/branch_voluntarism.html

* * *

Teismul

Teismul
Introducere | Tipuri de Teism

Introducere

Teismul este credința în existența uneia sau mai multor divinități sau zei (dumnezei), care sunt atât imanenţi (adică există în univers) și totuși transcendenţi (adică depășesc existenţa fizică, sau sunt independente de ea). De asemenea, aceşti zei, interacţionează, într-un fel, cu universul (spre deosebire de deism), și sunt adesea consideraţi a fi omniscienţi, omnipotenţi și omniprezenţi.

Cuvântul "teism" a fost inventat pentru prima dată în limba engleză în secolul al 17-lea pentru a contrasta cu mai vechiul termen, "ateism". "Deismul" și "teismul" şi-au schimbat puţin sensul în jurul anului 1700, datorită influenței tot mai mari a ateismului: "deismul" a fost inițial utilizat ca sinonim pentru "teismul" de astăzi, dar a ajuns să exprime o doctrină filosofică separată (a se vedea deismul).

Teismul include monoteismul (credința într-un dumnezeu), politeismul (credința în mulți dumnezei) și deismul (credința în unul sau mai mulţi dumnezei care nu intervin în lume), precum și panteismul (credința că dumnezeu și universul sunt același lucru ), panenteismul (credința că dumnezeu este pretutindeni în univers, dar îtotdeauna mai mare decât universul și dincolo de el ) și multe alte variante (vezi sectiunea despre filosofia religiei). Ceea ce el nu include, este ateismul (convingerea că nu există dumnezei) și agnosticismul (credința că nu se cunoaște dacă există zei sau nu).

Religiile avraamice (Iudaismul, creștinismul și islamismul), precum și hinduismul, Sikhismul, Baha'i și zoroastrismul, sunt toate religii teiste.

Tipuri de Teism

Teismul clasic se referă la ideile tradiționale ale marilor religii monoteiste, precum iudaismul, creștinismul și islamul care susţin că Dumnezeu este unul absolut, etern, atotcunoscător (omniscient), atotputernic (omnipotent) și ființa desăvârşită, care este legat de lume ca şi creator al ei, dar nu este afectat de lume (imuabil), precum și ca fiind transcendent dincolo de ea.

Doctrinele teismului clasic se bazează pe scrierile Sfintei Scripturi, cum ar fi Tanahul, Biblia sau Coranul, deși se datorează, de asemenea, filosofiei platoniciene și neoplatoniciene, și, prin urmare, sintezei dintre gândirea creștină și filozofia greacă. Într-o mare măsură acesta (teismul) a fost dezvoltat în timpul secolului al 3-lea de către Sf Augustin (puternic influențat de Plotin), care s-a bazat pe idealismul platonician pentru a interpreta creștinismul, și a fost extins de către Sf. Toma de Aquino în secolul al 13-lea, după redescoperirea lucrărilor lui Aristotel.

Teismul deschis, cunoscut, de asemenea, sub numele de teismul liberului arbitru, este o mișcare teologică recentă care încearcă să explice relația concretă dintre voința liberă a omului și suveranitatea lui Dumnezeu, spre deosebire de teismul clasic care susține că Dumnezeu determină pe deplin viitorul. Acesta susține, printre altele, că noțiunile de omniprezență și imutabilitate nu provin din Biblie, ci din fuziunea ulterioară a gândirii iudeo-creștine cu filozofia greacă a platonismului și stoicismului, care a postulat un Dumnezeu infinit și o vedere deterministă a istoriei.

http://www.philosophybasics.com/branch_theism.html

* * *

Subiectivismul

Subiectivismul 
Introducere | Tipuri de subiectivism

Introducere

Subiectivismul este teoria că percepția (sau constiinta) este realitatea, și că nu există un adevăr fundamental conform căruia realitatea există independent de percepție. Cu toate acestea, subiectivismul nu susține că "totul este iluzie" sau că "nu există nici un fel de lucru care să fie real", numai că natura realității depinde de conștiința individului. Într-o formă extremă, acesta poate susține că natura și existența fiecărui obiect depinde numai de conștientizarea subiectivă a acestuia de către cineva.

Subiectivismul îşi are baza filosofică în scrierile lui Rene Descartes ("Cogito ergo sum" - „cuget deci exist”), iar empirismul și idealismul lui George Berkeley este o formă mai extremă a acestuia.

Acesta este foarte similar cu doctrina solipsismului și este legat într-un fel de relativismul metafizic. În antiteză cu subiectivismul este obiectivismul, care susține că realitatea există cu totul independent de minte. Un alt concept înrudit cu subiectivismul este cel al panpsihismului, care consideră că toate părțile materiei implică mintea, că totul este conştient și că există, fie mai multe minți separate, fie o singură minte care unește tot ceea ce este.

Tipuri de subiectivism

Subiectivismul metafizic este ideea (așa cum este descris mai sus) că nu există un adevăr fundamental conform căruia realitatea există independent de percepție.

Subiectivismul etic (sau subiectivismul moral) este credința meta-etică conform căreia propoziţiile etice se reduc, de fapt, la declaratii cu privire la atitudinile și / sau convențiile persoanelor individuale, sau că orice propoziţie etică implică o atitudine deținută de cineva. Prin urmare, este o formă a relativismului moral în care adevărul afirmaţiilor morale se referă la atitudinile indivizilor. Poziția opusă este cea a obiectivismului moral sau a mai extremului absolutism moral.

http://www.philosophybasics.com/branch_subjectivism.html

* * *

Solipsismul

Solipsismul
Introducere | Istoria solipsismului | Tipuri de solipsism

Introducere

Solipsismul este poziția din metafizică și epistemologie că mintea este singurul lucru care poate fi cunoscut că există și că  orice cunoaştere în afara minţii este nejustificată. Este o ipoteză sceptică, și conduce la convingerea că întreaga realitate și lumea exterioară și alte persoane nu sunt decât reprezentări ale sinelui individual, neavând o existență independentă proprie, și ar putea, de fapt, să nici nu existe. Nu este, însă, acelasi lucru cu Scepticismul (poziția epistemologică că ar trebui să se evite să se facă afirmaţii ale adevărului).

Solipsismul este, prin urmare o pură varietate a idealismului (mai precis Idealismul subiectiv sau subiectivismul), și este opus conceptelor, cum ar fi materialismul, fizicalismul și obiectivismul, care susţin că singurul lucru care poate fi dovedit că există cu adevărat este materia.

Afirmarţia centrală a solipsismului se bazează pe lipsa unei dovezi solide privind existența lumii exterioare, și solipsismul puternic, sau tare (spre deosebire de solipsismul slab) afirmă că o astfel de dovadă nu poate fi făcută.

Acesta este adesea considerat o filosofie falimentară, sau în cel mai bun caz bizară și improbabilă. Criticii au susținut că însăși ideea de a comunica idei filozofice ar fi complet inutilă pentru un solipsist veritabil pentru că, potrivit lor, nu există nici o altă minte cu care să-şi comunice convingerile. Acesta este, de asemenea, contra tendinței generale observată la oamenii adulți rezonabili ai lumii occidentale, de a interpreta lumea ca fiind în afara lor înşisi și independentă de ei.

Istoria solipsismului

Pozitii oarecum similare cu solipsismul sunt prezente in mare parte în filosofia orientală, în special în taoism, mai multe interpretări ale budismului (în special Zen), şi unele modele hinduse ale realității.

Originile solipsismului în filozofia occidentală aparţin grecului presocratic sofist Gorgias care pretindea că: 1) nu există nimic; 2) chiar dacă există ceva, nimic nu poate fi cunoscut despre el; și 3), chiar dacă s-ar putea cunoaşte ceva despre acesta, cunoștințele despre el nu pot fi comunicate altora. Deşi, doar respins ironic şi parodiat  într-o anumită măsură de poziţia lui Parmenide și a filosofilor eleaţi (că toate ființele sunt una), cu toate acestea, cel puţin Gorgias a captat spiritul solipsismului.

Solipsismul se află, de asemenea, în centrul atenţiei lui Descartes, conform căruia individul înțelege toate conceptele psihologice (gândire, voinţă, percepţie, etc), prin analogie cu propriile sale stări mentale (de exemplu, abstractizare în funcţie de experiența interioară). Metoda scepticismului cartezian a lui Descartes l-a condus să se îndoiască de existența lumii percepută de el, în celebra sa formulă "cogito ergo sum" ("cuget, deci exist"), retrăgându-se către singurul lucru de care nu se putea îndoi, propria conștiinţă de sine.

Filosoful Idealist George Berkeley a susținut că obiectele fizice nu există independent de mintea care le percepe, și că un element cu adevărat există numai atâta timp cât este observat (altfel nu este numai lipsit de sens, ci pur și simplu inexistent). Berkeley, cu toate acestea, a susținut în continuare că trebuie să existe, de asemenea, o minte atotcuprinzătoare (sau Dumnezeu), aşa că poziția sa nu este una de solipsism pur.

Tipuri de solipsism

Solipsismul metafizic este un tip de idealism care susține că sinele individual al unei persoane este întreaga realitate, și că lumea exterioară și alte persoane sunt reprezentări ale acestui sine și nu au nici o existență independentă.

Solipsismul epistemologic este un tip de idealism potrivit căruia numai conținutul direct accesibil mental al unei persoane poate fi cunoscut. Existența unei lumi exterioare este considerată ca o chestiune nerezolvabilă, sau o ipoteză inutilă, mai degrabă decât  falsă realitate.

Solipsismul metodologic este teza epistemologică că sinele individual și stările sale mentale constituie singura posibilitate, sau punctul de plecare adecvat pentru construcţii filosofice. Prin urmare, toate celelalte adevăruri trebuie să se bazeze pe fapte incontestabile despre constiinta proprie a unui individ, iar credințele cuiva, să zicem, despre apă, nu au absolut nimic de-a face cu apa ca substanță din lumea din afară, dar sunt determinate pe plan intern.

http://www.philosophybasics.com/branch_solipsism.html

* * *

Relativismul

Relativismul
Introducere | Relativismul metafizic |  Relativismul epistemologic | Alte tipuri de relativism

Introducere

Relativismul este ideea că un element sau aspect al experienței sau culturii este în relaţie cu (sau dependent de) un alt element sau aspect. Prin urmare, așa cum Aristotel a formulat, lucrurile sunt ceea ce sunt doar în raport cu alte lucruri, și nimic nu este ceea ce este pur și simplu în virtutea lui însuşi.

Acesta nu este o simplă doctrină, ci o familie de opinii a căror temă comună este faptul că unele aspecte centrale ale experienței, gândirii, evaluării, sau chiar realităţii, sunt oarecum în relaţie cu altceva. Astfel, ca și metafizica, relativismul este relevant pentru epistemologie, etică, chiar estetică.

Protagoras și ceilalţi sofiști, încă din secolul al 5-lea î.Hr., sunt consideraţi părinții fondatori ai relativismului în lumea occidentală, deși convingerile lor sunt cunoscute în principal prin scrierile adversarilor lor, Platon și Socrate. Relativismul a fost, de asemenea, dezbătut de filosofii hinduismul timpuriu, jainismului şi sikhismului din India.

Relativismul metafizic

Relativismul Metafizic este poziția  că obiectele, și realitatea în general, există doar în raport cu alte obiecte, și nu au nici un sens în izolare.

Relativismul metafizic presupune realism pentru există efectiv lucruri obiective în lume, care sunt în relaţie cu alte lucruri reale. Ideea că nu există nici o realitate "dincolo", independentă de mintea noastră, este similară cu conceptul de subiectivism metafizic, și opusă obiectivismului.

Relativismul epistemologic

Relativismul epistemologic (sau relativismul cognitiv) este ideea că cunoașterea noastră despre lumea reală trebuie să fie asistată de construcţiile noastre mentale, și că adevărul sau falsitatea unei afirmaţii se referă la un grup social sau la o individualitate.

Acesta susține că există prejudecăţi cognitive, prejudecăţi naţionale și prejudecăţi culturale, care,  toate ne împiedică să observăm ceva obiectiv cu propriile noastre simțuri, și pe care nu le putem elimina. Prin urmare, este o poziție anti-dogmatică, care afirmă că adevărul unei afirmaţii depinde de cel care o interpretează pentru că nu se va putea ajunge la un consens moral sau cultural.

Perspectivismul este un tip de Relativismul epistemologic dezvoltat de Friedrich Nietzsche care susține că toate ideaţiunile (crearea de noi idei) au loc dint-o perspectivă particulară. Aceasta înseamnă că există multe perspective posibile care determină o posibilă judecată a adevărului sau a evaluării pe care noi o putem face. Prin urmare, nici un fel de a vedea lumea nu poate fi luat ca definitiv "adevărat", însă aceasta nu înseamnă neapărat că toate perspectivele sunt la fel de valabile.

Alte tipuri de relativism

Relativismul moral este poziția conform căreia afirmaţiile morale sau etice nu reflectă adevăruri morale obiective și / sau universale, ci se fac afirmatii cu privire la circumstanțele sociale, culturale, istorice sau personale.

Relativismul estetic este punctul de vedere filosofic că aprecierea frumuseţii este în funcţie de indivizi, culturi, perioade de timp și contexte, și că nu există criterii universale de frumusete.

Relativismul antropologic (sau relativismul metodologic) se referă la o poziție metodologică, în care un cercetător îşi suspendă propriile prejudecăți culturale, astfel încât să se evite etnocentrismul într-o încercare de a înțelege credințele și comportamentele în contextele lor locale. În general, antropologii se înscriu în relativismul descriptiv, spre deosebire de relativismul normativ al filosofiei.

http://www.philosophybasics.com/branch_relativism.html


* * *

Reducţionismul

Reducționismul
Introducere | Tipuri de Reductionism

Introducere

Reducționismul este o abordare a înțelegerii naturii lucrurilor complexe prin reducerea la interacțiunile părţilor lor componente, sau la lucrurile simple sau mai esenţiale. Acesta poate fi, de asemenea, descris ca poziția filosofică conform căreia un sistem complex nu este altceva decât suma componetelor sale, și că o evaluare a acestuia  poate fi redusă la evaluarea constituenților individuali. Aşadar, acesta este credința că tot ceea ce există este facut dintr-un număr mic de substanțe de bază care se comportă în mod regulat, și este, prin urmare, în anumite privințe, comparabil cu atomismul.

În schimb, punctele de vedere opuse sunt reprezentate de:

Holismul, care susține că sistemele complexe sunt în mod inerent ireductibile, și sunt mai mult decât suma componentelor lor, și că este necesară o abordare holistică pentru a le înțelege.

Emergentismul (sau emergenţa), care susține că sistemele și modelele complexe apar (emerg) dintr-o multitudine de interacțiuni relativ simple.

Vitalismul, care susține că procesele vieţii nu sunt explicabile doar prin legile fizicii și chimiei și că viața este, pe de altă parte, auto-determinantă și ca urmare a unui principiu vital distinct de forțele fizico-chimice. Conceptul de "elan vital" a fost inventat de filozoful francez Henri Bergson (1859 - 1941) în cartea  sa "Evoluţia cratoare", din 1907, și el a stabilit aceasta în opoziție puternică cu materia inertă din filosofia dualismului dinamic, dezvoltând-ul  în secolul  20 ca o respingere a ideii dominante de atunci că știința a fost principala sursă de cunoaştere.

Ideea de reducţionism a fost introdusă pentru prima dată de Descartes în partea a V-a a "Discursurilor" sale din anul 1637, unde a susținut că lumea era ca o mașină, piesele sale (fiind) precum mecanismele ceasului, și că mașina ar putea fi înțeleasă prin luarea pieselor sale deoparte, studierea lor, și apoi punerea lor la loc, împreună, pentru a vedea imaginea cea mare.

Gândirea și metodele reducționiste sunt bază pentru multe dintre zonele bine dezvoltate ale științei moderne, inclusiv o mare parte din fizică, chimie si biologia celulară. Cu toate acestea, în timp ce este în general acceptat faptul că, de exemplu, cele mai multe aspecte ale chimiei sunt bazate pe fizică, este mai puțin evident că sociologia sau economia se bazează pe psihologie, aşa cum unii reducționiști ar pretinde.

În lingvistică, reductionismul este ideea că totul poate fi descris printr-o limbă cu un număr limitat de concepte de bază, și combinarea acestor concepte.

Tipuri de Reductionism

Reducţionismul ontologic simbolic (token) este ideea că fiecare element care există este o sumă de elemente, și că fiecare element perceptibil este o sumă a elementelor cu un nivel mai scăzut de complexitate. Reducţia ontologică simbolică a proceselor biologice la procese chimice (metoda token-token = simbol-simbol), de exemplu, este, în general acceptată.

Reductionismul ontologic tip (categorie)  este ideea că fiecare tip de element este suma tipurilor de elemente, și că fiecare tip de element perceptibil este o sumă de tipuri de elemente cu un nivel mai scăzut de complexitate. Reducţia ontologică tip a proceselor biologice la procesele chimice, de exemplu, este de multe ori respinsă.

Reductionismul epistemologic este teoria că un sistem complex poate fi explicat prin reducerea la părțile sale fundamentale. Se susține că toate fenomenele pot fi complet înțelese în termenii comportamentului entităţilor micro-fizice.

http://www.philosophybasics.com/branch_reductionism.html

* * *

Realismul

Realismul
Introducere | Realismul platonician | Realismul moderat | Realismul modal | Realism moral | Alte tipuri de realism

Introducere

Realismul, la modul  simplist și mai general, este de părere că entitățile de un anumit tip au o realitate obiectivă, o realitate care este complet independentă ontologic de schemele noastre conceptuale, practicile lingvistice, convingeri, etc. Astfel, entitățile (inclusiv conceptele abstracte și universaliile, precum și mai multe obiecte concrete) au o existență independentă de actul de percepție, și independentă de numele lor.

Doctrina şi-a avut începuturile, cu filosofii presocratici, cum ar fi Thales, Heraclit și Parmenide, dar formularea sa definitivă a fost cea a lui Platon și teoria sa despre Forme (a se vedea secțiunea privind realismul platonic de mai jos).

Filosofii de mai târziu (în special creștinii) au modificat și adaptat doctrina pentru a servi nevoilor lor:

• Sf. Augustin a modificat realismul lui Platon susţinând că universaliile au existat înainte de universul material în mintea creatoare a lui Dumnezeu, și că omenirea are ca precedent universal un singur bărbat (explicând astfel vechimea conceptelor problematicii teologice, cum ar fi transmiterea păcatului originar în rasa umană, și unitatea Trinității).

• Sf. Anselm a crezut că poate obține adevărul privind  existenţa realităţii prin luarea în considerare a unui ideal sau universalie, și a susținut că, deoarece Dumnezeu este fiinţa supremă, el trebuie să existe atât în realitate, cât și în gândire (pentru că, în cazul în care ar exista numai în gândire, ar putea fi concepută o altă existenţă superioară).

• Sf. Toma de Aquino a construit pe Realismul atenuat al lui Aristotel (vezi sectiunea despre Realismul moderat de mai jos), pentru a susține că rațiunea umană nu poate înțelege în totalitate ființa lui Dumnezeu, dar că ar putea fi folosită raţiunea în teologie ori de câte ori este necesară conectarea dintre universalii și obiectele individuale.

Acesta (realismul) este un concept care are repercusiuni în întreaga filozofie - în Metafizică, Epistemologie, Etică, Estetică, Politică, Filosofia percepției, Știință, Matematică, Religie, Drept, etc - si este la fel de controversat astăzi aşa cum a fost şi pentru grecii antici.

Realismul este în contrast cu anti-realismul (totalitatea poziţiilor care neagă realitatea obiectivă a entităților) și cu nominalismul (poziția prin care conceptele abstracte, termenii generali sau universaliile nu au nici o existență independentă, ci există doar ca nume) și cu Idealismul (poziția conform căreia mintea este tot ceea ce există, si că lumea exterioară este o iluzie creată de minte).

Exista mai multe tipuri şi grade diferite de realism, dintre care unele sunt descrise în detaliu în secțiunile de mai jos, și altele care sunt atinse pe scurt în secţiunea Alte tipuri de realism, de mai jos.

Realismul platonician 

Realismul platonician este punctul de vedere, exprimat de filozoful grec antic Platon, că există universalii. O universalie este o proprietate a unui obiect, care poate exista în mai mult de un singur loc, în același timp (de exemplu, calitatea de  "roşeaţă"). Deoarece universaliile au fost considerate de către Platon a fi forme ideale, această poziție este în mod confuz numită  şi Idealismul platonic

Problema universaliilor este o problemă veche (introdusă de filozofii presocratici ca Thales, Heraclit și Parmenide) cu privire la: Care este semnificaţia substantivelor și adjectivelor comune, cum ar fi "om", "copac", "alb", etc Care este starea logică și existențială a "lucrului" la care aceste cuvinte se referă? Este de fapt un lucru, sau un concept? Este ceva care există în realitate, în afara minţii, sau nu? Dacă este așa, atunci este ceva fizic sau ceva abstract? Este separat de obiectele materiale, sau o parte din ele într-o oarecare măsură? Cum poate un lucru în general, să fie mai multe lucruri, în particular?

Soluția lui Platon este că universaliile există cu adevărat, cu toate că nu în același fel în care există obiectele fizice obișnuite, dar într-un gen de formă spirituală a  existenței, în afara spațiului și timpului, însă nu la orice distanţă spațial a sau temporală de organismele oamenilor. Astfel, oamenii nu pot să vadă sau să vină în vreun fel în contact senzorial cu universaliile, și este lipsit de sens să se aplice categoriile de spațiu și timp pentru ele, dar, ele pot fi totuşi percepute ca existenţă.

Un tip de universalie definită de Platon este Forma, care nu este deloc o entitate mentală, ci mai degrabă o idee sau arhetip sau model original, după care obiectele particulare, proprietățile și relațiile sunt copiate. "Formele" (cu  "f" mic) sau aparențele pe care le vedem, în conformitate cu Platon, nu sunt reale, dar literalmente imită adevărata "Formă" (cu "F" majusculă). Formele sunt susceptibile de a fi instanțiate de către una sau mai multe particularităţi diferite, care sunt, în esență, copii materiale ale Formelor - se spune că particularităţile "participă" la Forme, şi se mai spune că Formele "există" în particularităţi.

Potrivit lui Platon, Formele platoniciene deţin cea mai mare și cea mai fundamentală formă a realităţii. Ele sunt perfecte pentru că sunt neschimbătoare. Lumea Formelor este separată de propria noastră lume (lumea substanțelor sau lumea materială) și este adevărata bază a realității. Aflate dincolo de materie, Formele sunt cele mai pure dintre toate lucrurile. Adevărata cunoaștere sau inteligență este abilitatea de a cuprinde lumea Formelor cu mintea .

Justificarea de bază a lui Platon pentru existența formelor este doar intuitivă, argumentată de percepția umană (o generalizare care se aplică în mod egal obiectelor care sunt în mod clar diferite, de exemplu cer albastru și covor albastru), și de perfecțiune (un model perfect pentru diferite copii imperfecte, care sunt copii diferite, dar recognoscibile ale aceluiași lucru,  de exemplu, cercurile eronate trebuie să fie copiile imperfecte ale aceluiași lucru - ale cercului perfect ).

Platon însuși a fost foarte conștient de limitele teoriei sale, și, în particular a născocit "Argumentul celui de-al treilea om" împotriva propriei teorii: dacă o Formă și o particularitate sunt la fel, atunci trebuie să existe un alt (al treilea) lucru care se aseamănă cu ele, ceea ce duce la o regresie infinită. Într-o versiune ulterioară (mai degrabă nesatisfăcătoare) a teoriei, el a încercat să eludeze această obiecție susţinând că în realitate nu există astfel de particularităţi: ele "imită" Formele, doar părând a fi particularităţi.


Aristotel subliniază că dovada Formelor și universaliilor se bazează pe cunoștințe anterioare: dacă, mai întâi, nu am fi știut, ce sunt universaliile, n-am fi avut nici o idee despre ceea ce am încercat să demonstrăm, și astfel nu am fi putut încerca să dovedim aceasta. De asemenea, el a afirmat că universaliile și particularităţile se împlică una pe cealaltă: din punct de vedere logic una este înainte sau după cealaltă dar, în cazul în care acestea urmează să fie considerate ca fiind distincte, atunci nu pot fi "universalii" și "particularităţi" (în acelaşi timp).

Alţi critici au argumentat că Formele, nefiind spațiale, nu pot să aibă o formă exterioară, asa că ele nu pot fi  acea particularitate a lor, cum ar fi că un măr este același tipar ca și Forma mărului. Ei au pus la îndoială, de asemenea, modul în care cineva poate concepe o Formă existentă în vreun tărâm special al universului, în afara spațiului și timpului, deoarece un astfel de concept nu poate veni de la percepția senzorială.

Realismul moderat

Realismul moderat este de părere că nu există nici o lume separată în care în care există universalii (sau concepte universale), dar că acestea sunt situate în spațiu și timp, oriunde se întâmplă să se manifeste. Realismul moderat reprezintă o cale de mijloc între realismul platonician sau realismul extrem (a se vedea secțiunea de mai sus) și extrema opusă, nominalismul (poziția conform căreia conceptele abstracte, termenii generali sau universaliile nu au o existență independentă, ci există doar ca nume).

Se distinge între lucrul în sine şi modul în care aceasta există: un lucru există în minte ca o universalie, și în realitate există ca o individualitate. Astfel, ceea ce ideile  noastre ne reprezintă a fi o universalie nu există în afara minții ca o universalie, ci ca o individualitate. Prin urmare, Realismul moderat recunoaște atât sensul cunoaşterii care prezintă lucrurile în individualitatea lor, cât și cunoaşterea conceptual intelectuală, care prezintă lucrurile în natura lor mai abstractă.


O încercare similară de a reduce decalajul dintre realism și nominalism este cunoscută ca şi conceptualism, doctrina (inițiată de Peter Abelard), că universaliile există numai în minte și nu au nici o realitate externa sau substanțială. Conceptualismul modern, așa cum este reprezentat de Immanuel Kant, susține că universaliile nu au legătură cu lucrurile exterioare, deoarece acestea sunt produse exclusiv de strucrile şi funcţiunile apriorice ale mentalului nostru.

Aristotel a îmbrățișat o formă a realismului moderat, așa cum a făcut Sf. Toma de Aquino, și chiar unii filosofi moderni cum ar fi francezii Jacques Maritain (1882 - 1973) și Étienne Gilson (1884-1978).

Realismul modal

Realismul modal este punctul de vedere, propus în special de David Lewis (1941 - 2001), că lumile posibile sunt la fel de reale ca și lumea actuală în care trăim, și nu doar posibilități abstracte. Termenul se întoarce la teoria lumilor posibile a lui Gottfried Leibniz, pe care le-a folosit pentru a analiza noțiunile modale ale necesităţii și posibilităţii.

Lewis a afirmat că:

• Lumile posibile există: ele sunt la fel de reale ca și lumea noastră.
• Lumile posibile sunt de același fel cu lucrurile din lumea noastră: ele diferă în conținut, nu în natură.
• Lumile posibile nu pot fi reduse la ceva mai elementar: acestea sunt entități ireductibile, de sinte stătătoare.
• Când vorbim de lumea noastră "reală", termenul "real" este demonstrativ (indicând  doar o stare particulară a lucrurilor): asta nu înseamnă că lumea noastră este mai reală decât oricare alta.
• Lumile posibile sunt izolate unele de altele din punct de vedere spatio-temporal: acestea nu există în același spațiu sau timp.
• Lumile posibile sunt izolate cauzal unele de altele: acestea nu interacționează unele cu altele.

Lewis îşi ridică mai multe linii de argumentare împotriva teoriei sale, și apoi continuă să le contracareze, dar aceasta (teoria) s-a dovedit a fi deosebit de rezistentă, în ciuda afrontului său aparent, de bun simț.

Realismul moral

Realismul moral (sau Obiectivismul moral) este punctul de vedere meta-etic (a se vedea secțiunea de etică), că există valori morale obiective care sunt independente de percepţia noastră cu privire la ele sau de atitudinea noastră noastră față de ele. Prin urmare, judecățile morale descriu fapte morale. Este un punct de vedere cognitiv (cognitivismul fiind de părere că sentinţele etice exprimă propuneri și sunt, prin urmare, "capabile de adevăr", de exemplu ele sunt capabile de a fi adevărate sau false), și contrastează cu teoriile expresiviste sau non-cognitiviste ale judecăţii morale, teoriile erorii , teoriile fictionaliste și constructiviste sau teoriile relativiste.

Platon și (fără îndoială) Immanuel Kant și Karl Marx au fost realiști morali, precum și mai mulţi filosofi contemporani, cum ar fi G.E. Moore și Ayn Rand.

Realismul moral, probabil că admite ca normele obișnuite ale logicii să fie aplicate în mod direct la afirmaţiile morale. Aceasta (logica) permite, de asemenea, soluționarea dezacordurilor morale, încât, dacă două convingeri morale se contrazic una pe alta, realismul moral (spre deosebire de unele sisteme meta-etice) spune că acestea nu pot fi ambele drepte și astfel ar trebui să existe o cale de rezolvare a situației.

Criticii au susținut că, în timp ce realismul moral ar putea să explice cum să se rezolve conflictele morale, el nu poate explica, în primul rând, cum au apărut aceste conflicte. Alții au susținut că realismul moral postulează un fel de "fapt moral", care este nematerial și neobservabil și, prin urmare, inaccesibil de metoda științifică

Alte tipuri de realism

În afară de cele mai larg cunoscute tipuri ale realismului descrise în secțiunile de mai sus, există multe alte discipline, care sunt legate de realism, inclusiv:

În metafizică:

Realismul transcendental este teoria, descrisă (deși nu subscrisă) de Immanuel Kant, care înseamnă că oamenii au o înțelegere perfectă a limitărilor propriilor minți. Kant însuși a fost un Idealist transcendental în care el considera că experienţa noastră privind lucrurile este despre modul în care ne apar, și nu credea că s-ar putea înțelege vreodată lumea așa cum există de fapt.


Realismul organic (sau filosofia organismului, cunoscută acum ca filosofia proceselor) este filozofia metafizică a lui Alfred North Whitehead, în care formele subiective completează obiectele sau formele eterne ale lui Platon. Teoria identifică realitatea metafizică cu schimbarea și dinamismul, și susține că schimbarea substanţei nu este iluzorie sau pur accidentală, ci mai degrabă adevărata piatră de temelie a realității sau a fiinţei.

În Epistemologie:

Realismul epistemologic (considerat o subcategorie a obiectivismului) este de părere că ceea ce știi despre un obiect există independent de mintea ta. Acesta este direct legat de teoria corespondenţei adevărului (că adevărul sau falsitatea unei afirmaţii este determinată doar de modul în care aceasta se referă la lume, și dacă descrie cu precizie, sau corespunde, cu acea lume).

Realismul indirect  (de asemenea, cunoscut ca reprezentaționalism sau dualism epistemologic) este viziunea că lumea pe care o vedem în experiența conștientă nu este lumea reală în sine, ci doar o replică în miniatură a realităţii virtuale a acestei lumi într-o reprezentare internă.

Noul realism este o teorie a secolului 20 care a respins dualismul epistemologic al lui John Locke și vechile forme ale realismului, pe motiv că, atunci când cineva este conștient de un obiect, este o greşeală să se spună că există două fapte distincte: cunoașterea obiectului într-o minte oarecare, și un obiect extra-mental în sine.

În Etică:

Realismul moral este viziunea meta-etică că există valori morale obiective care sunt independente de felul în care le percepem sau de atitudinea noastră față de ele. Prin urmare, judecățile morale descriu fapte morale. Acesta, probabil că admite ca normele obișnuite ale logicii să fie aplicate în mod direct la afirmaţiile morale. Aceasta (logica) permite, de asemenea, soluționarea dezacordurilor morale, încât, dacă două convingeri morale se contrazic una pe alta, realismul moral (spre deosebire de unele sisteme meta-etice) spune că acestea nu pot fi ambele drepte și astfel ar trebui să existe o cale de rezolvare a situației. Platon și (fără îndoială) Immanuel Kant și Karl Marx au fost realiști morali, precum și mai mulţi filosofi contemporani, cum ar fi G.E. Moore și Ayn Rand.

Cvasi-Realismul este teoria meta-etică conform căreia, deși pretențiile noastre morale sunt proiectiviste (atribuirea sau proiectarea calităților asupra unui obiect, ca și cum aceste calități de fapt, fac parte din el), le înțelegem din punct de vedere realist, ca parte a experienței noastre etice cu privire la lume . Teoria a fost dezvoltată de Simon Blackburn (n. 1944), care i-a contestat pe filosofii care spun că cele două situații pot cere diferite răspunsuri etice fără a face referire la o diferență a situaţiilor în sine, și a susținut că, deoarece aceasta provocare este efectiv nepotrivită, trebuie să existe o componentă realistă în noțiunile noastre de etică. Cu toate acestea, Blackburn a recunoscut că etica nici nu poate fi în întregime realistă, pentru că acest lucru nu ar permite fenomene, cum ar fi dezvoltarea treptată a poziţiilor etice de-a lungul timpului.

În Estetică:

Realismul estetic este de părere că realitatea, sau lumea, are o structură care este frumosă, și care unifică contrariile aşa cum ar trebui într-o mare operă de artă, şi este posibil, prin urmare, să poată fi placută sincer, ca şi cum ar fi o operă de artă. Teoria a fost dezvoltată de poetul şi criticul american Eli Siegel în 1941, și a devenit un fel de cult încât adepţii săi l-au revendicat ca adevăratul răspuns pentru fericirea universală, pe motivul celei mai profunde dorințe a tuturor de a place lumea în mod cinstit sau corect .

În filosofia politică:

Realismul politic (sau politica puterii) este teoria din filosofia politică conform căreia motivația principală a statelor este dorința de putere sau de securitate militară și economică, mai degrabă decât de idealuri sau de etică. Acesta vede din perspectiva hobbesiană că omenirea nu este în mod inerent binevoitoare, ci mai degrabă centrată pe sine si competitivă, precum și ca fiind inerent agresivă și/sau obsedată de securitate. Istoric, o astfel de viziune poate fi urmărită în trecut de la Sun Tzu și Han Feizi în China antică, Tucidide în Grecia antică și Chanakya în India antică, trecând prin filosofii politici Niccolo Machiavelli și Thomas Hobbes, până la cei mai moderni politicieni şi teoreticieni ai zilei precum Otto von Bismarck , Carl von Clausewitz, Charles de Gaulle și Iosif Stalin.

Realismul liberal (de asemenea, cunoscut sub numele de Școala engleză a teoriei relațiilor internaționale) este teoria din filosofia politică conform căreia există o societate a statelor la nivel internațional, în ciuda lipsei unui stat conducător sau mondial. Acesta susține o tradiție raționalistă sau grotiană , căutând o cale de mijloc între politicile puterii din realismul politic și utopismul teoriilor revoluționare. Realismul liberal susține că, în timp ce sistemul internațional este anarhic, ordinea poate fi promovată prin intermediul diplomației, dreptului internațional și organizaţiilor.

Neorealismul (sau realismul structural) este teoria că structurile internaționale acționează ca o constrângere asupra comportamentului statului, astfel încât numai statele ale căror rezultate se încadrează într-un interval scontat, poate fi de așteptat să supraviețuiască.

În filosofia religiei:

Realismul creștin este o filozofie a secolului 20, susținută de Reinhold Niebuhr (1892-1971), care consideră că împărăția cerurilor nu poate fi realizată pe Pamant, din cauza tendințelor corupţiei înnăscute ale societății. Datorită nedreptăților naturale care apar pe Pământ, o persoană este, prin urmare, forţată să compromită existenţa împărăției cerurilor pe pământ.


Realismul mistic este punctul de vedere, originat de filosoful rus Nikolai Alexandrovici Berdiaev (1974 - 1948), că entitățile divine sunt reale, chiar dacă acestea nu există în termenii definiţiei unei existenţe  normale (de exemplu ocuparea spațiului, proprietatea materială, existenţa în timp, și fiinţa afectată de cauzalitate).

În Filosofia Percepției:

Realismul critic este teoria care susține că există o realitate independentă de minte care  poate fi cunoscută în mod obiectiv, și că unele dintre datele simţurilor noastre reprezintă cu exactitate aceste obiecte externe, proprietăți și evenimente, în timp ce altele nu. Teoria este o preluare modernă a ideilor lui Locke și Descartes că datele senzoriale ale calităților secundare (cum ar fi culoarea, gustul, textura, mirosul și sunetul) nu reprezintă nimic în lumea exterioară, chiar dacă acestea sunt cauzate de calitățile primare (cum ar fi forma, dimensiunea, distanta, duritatea și volumul).

Realismul naiv (cunoscut de asemenea ca realismul direct sau realismul bunului simţ) este o teorie a bununului simt al percepției, considerând că lumea este foarte aproape de felul în care bunul nostru simţ ne-o prezintă (toate obiectele sunt compuse din materie, ele ocupă spațiu, și au proprietăți cum ar fi dimensiunea, forma, textura, mirosul, gustul si culoarea, toate acestea fiind de obicei percepute corect). Oponenții teoriei (cum ar fi Bertrand Russell) au atacat-o ca nu ţine cont de fenomenul pentru care același obiect poate apărea diferit la diferite persoane, sau la aceeași persoană în momente diferite. Această teorie poate fi în contrast cu realismul științific (vezi mai jos).

Realismul reprezentativ, (de asemenea, cunoscut sub numele de realism indirect, dualism epistemologic și voalul percepţiei), este teoria că noi nu (și nu putem) percepe lumea exterioară în mod direct. Astfel, o barieră sau un voal de percepție (între minte și lumea existentă) împiedică cunoaşterea la primă mână  (fără intermediar) a ceva ce este dincolo de ea. În schimb, noi cunoaştem doar ideile noastre sau interpretările obiectelor din lume (reprezentaționalismul), deși el pretinde (spre deosebire de Idealism) că aceste idei vin din datele senzoriale ale unei lumi exterioare, reală, materială. Teoria a fost susţinută la diferite niveluri de Aristotel, Baruch Spinoza, Rene Descartes, John Locke și Bertrand Russell.

Hiper-realismul (sau hiper-realitatea) este punctul de vedere în semiotică și filosofia post-modernistă, conform caruia constiinta este în imposibilitatea de a distinge realitatea de fantezie, mai ales în culturile post-moderne avansate tehnologic. În acest fel, conștiința definește ceea ce este de fapt "real" într-o lume în care o multitudine de mass-media poate modela şi filtra radical evenimentul original, fiinţa sau experiența descrisă.

În Filosofia Științei:

Realismul științific este de părere că lumea descrisă de știință este lumea reală, independent de ceea ce am putea considera că e, și că lucrurile neobservabile despre care vorbeşte ştiinţa sunt un pic diferite de lucrurile observabile obișnuite. Susținătorii săi subliniază că cunoașterea științifică este progresivă în natură, și că este capabilă să prezică fenomenele cu succes remarcabil. Un exemplu de realist științific este John Locke, care a susţinut că lumea conține doar calitățile primare (cum ar fi forma, dimensiunea, distanta, duritatea și volumul), și că alte proprietăți au fost în întregime subiective, în funcție de existența lor asupra unor perceptori care pot observa obiectele. Cu toate acestea, deși este legat de poziții mult mai vechi filosofice, inclusiv raționalismul și realismul, el (realismul ştiinţific) este, în esență, o teză a secolului 20, dezvoltată în mare parte ca reacție la pozitivismul logic.


Realismul entităţii este o teorie din cadrul realismului științific care susține că entitățile teoretice care caracterizează teoriile științifice (de exemplu, "electronii") ar trebui să fie considerate ca reale numai dacă se referă la fenomene care pot fi manipulate și investigate în mod independent. Realismul entităţii nu se implică în opiniile privind adevărul teoriilor științifice, dar postulează "succesul manipulativ", drept criteriu prin care se judecă realitatea (de obicei neobservabilă) entităților științifice.

Realismul constructiv este punctul de vedere în filosofia ştiinței că teoria constructivismului (că oamenii construiesc ceea ce se înţelege prin structurile actuale ale cunoaşterii, și că cunoașterea este condiționată de convenție, de percepția umană, și de experiența socială) se aplică în domeniul ştiinţei. El utilizează o strategie numită "strangificare" (înstrăinare), ceea ce înseamnă luarea unui sistem de propoziţii științifice din contextul lor si punerea acestuia într-un alt context.


În filosofia matematicii:

Realismul matematic este de părere că adevărurile matematice sunt obiective, și că entitățile matematice există independent de mintea umană, și, prin urmare, trebuie să fie descoperite, mai degrabă decât inventate. Există diferite tipuri de realism matematic, în funcție de ce fel de existență se consideră că au entitățile matematice. Viziunea efectivă a ecourilor vechii doctrine a realismului platonician (a se vedea secțiunea de mai sus).

În Filozofia dreptului:

Realismul juridic (legal) este teoria că toate legile sunt făcute de fiinţe umane și, prin urmare, sunt obiectul unor metehne umane, slăbiciuni și imperfecțiuni. Teoria a fost dezvoltată în prima jumătate a secolului 20, în principal de Oliver Wendell Holmes in Statele Unite si Axel Hägerström în Scandinavia. Mulți legişti realiști cred că legea din cărți (statute, cazuri, etc) nu determină în mod necesar rezultatele  litigiilor juridice (indeterminarea legii); mulți cred că abordarea interdisciplinară  (de exemplu, sociologic și antropologic) a legii este importantă; mulți cred, de asemenea, în instrumentalismul legal, consideră că legea ar trebui să fie folosită ca un instrument de realizare a scopurilor sociale și de echilibrare a intereselor societății concurente.

Există, de asemenea mai multe mișcări ale realismului în arte (arte vizuale, teatru, literatură, film, etc), care, în general, încearcă să descrie subiectele așa cum apar în viața de zi cu zi, precum și multe mișcări legate de realism ca hiperrealismul, realismul fantastic, realismul magic, fotorealismul, realismul poetic, realismul social, realismul socialist, etc.

http://www.philosophybasics.com/branch_realism.html

* * *

Politeismul

Politeismul
Introducere | Tipuri de politeism

Introducere

Politeismul este credința în, sau  închinarea la, numeroşi zei (de obicei adunaţi într-un panteon). Acești zei sunt de obicei ființe distincte și separate, și sunt adesea văzuţi  ca fiind similari cu oamenii (antropomorfici) în trăsăturile lor de personalitate, dar cu puteri individuale, abilități, cunoștințe sau percepții suplimentare. Zeitățile comune găsite în credințele politeiste îi includ pe zeul cerului, divinitatea morţii, zeița mamă, zeiţa iubirii, dumnezeul creator, divinitatea trişorilor (escrocilor), zeitatea vieţii-morţii-renașterii şi a culturii şi a eroilor.

Animismul, shamanismul și cultul strămoșilor nu contrastează neapărat cu politeismul, dar sunt de altă părere cu privire la cutumele religioase sau etnice tradiționale compatibile (și de obicei concomitente) cu politeismul.

Termenul "politeism" (de la grecescul "polus" însemnând "mult" și "theos" însemnând "Dumnezeu"), este atestat în limba engleză din secolul al 17-lea (mai târziu decât "ateism", dar mai devreme decât "teism").

Tipuri de Politeism

Politeismul hard (tare, dur, puternic):
Credința, predominantă în mitologie, în mulţi zei și zeițe care apar ca ființe distincte și independente, de multe ori în conflict unul cu altul. Exemple sunt mitologiile vechilor sumerieni, egipteni, greci și romani, precum și mitologiile nordicilor, aztecilor și yoruba. Un alt exemplu de politeism dur este euhemerismul, postulatul că toți dumnezeii sunt de fapt oameni istorici.

Politeismul soft (moale, slab, delicat):
Credința (similară cu monoteismul inclusiv), în mulţi zei și zeițe, care sunt consideraţi a fi, mai degrabă, manifestări sau "înfăţişări" ale unui singur Dumnezeu, decât entități complet distincte. Acest punct de vedere consideră zeii ca fiind incluşi într-un tot mai mare, precum în cele mai multe forme ale Hinduismului și  în unele curente New Age ale Neo-păgânism

Henoteismul:
Devoţiunea către un singur Dumnezeu, acceptând în acelaşi timp existența altor dumnezei, și fără a tăgădui că alții se pot închina altor zei cu aceeaşi onestitate . Acesta a fost numit "monoteism, în principiu, și politeism, în fapt,".

Monolatrismul (sau Monolatria):
Credința în existența multor zei, dar cu închinarea consecventă doar la o singură divinitate. Spre deosebire de henoteism, monolatrismul afirmă că există doar un singur Dumnezeu care este vrednic de închinare, deși se cunoaşte existenţa altor dumnezei.

Katenoteismul:
Credința că există mai mulți zei, dar numai o zeitate ar trebui să fie adorată la un moment dat, fiecare fiind supremă, la rândul său.

Diteismul (sau Duoteismul):
Credința în doi zei la fel de puternici, adesea, dar nu întotdeauna, cu proprietăți complementare dar în opoziție constantă, cum ar fi zeul și zeita din wicca, sau binele și răul în zoroastrism și maniheism. Gnosticismul, religie a misticismului timpuriu,  este un alt exemplu al unei aşa-numite credințe diteistice, datorită revendicării lor, că ceea ce este venerat ca Dumnezeului în această lume este de fapt un impostor rău, dar că o adevărată zeitate binevoitoare demnă de a fi numită "Dumnezeu" exista dincolo de aceasta lume.

Misoteismul:
Convingerea că există zei, dar că aceştia sunt de fapt răi. Cuvântul englezesc a fost inventat de Thomas de Quincey în 1846. Strict vorbind, termenul exprimă, mai degrabă, o atitudine de ură față de dumnezeu sau faţă de zei, decât să facă o declarație cu privire la natura lor.

Disteismul:
Convingerea că există zei, dar că aceştia nu sunt în totalitate buni, sau, eventual, chiar răi (spre deosebire de euteism, credința că Dumnezeu există și este în întregime bun). Zeii trişorilor (escrocilor) găsiţi în sistemele de credintă politeistă au adesea un caracter disteistic, și există (de asemenea) diverse exemple de disteism discutabil în Biblie.

http://www.philosophybasics.com/branch_polytheism.html

* * *

Pluralismul

Pluralismul
Introducere | Tipuri de pluralism

Introducere

Pluralismul, potrivit numelui său, este un concept utilizat cu  mai multe sensuri în filosofie (vezi mai jos). Dar, în termeni generali, este teoria că există mai mult de o substanță de bază sau de un principiu.

Acesta este în contrast cu monismul, care susține că în cele din urmă nu există decât un singur tip de substanță, și cu dualismul, care susține că finalmente există două tipuri de substanțe în univers (sau, în filosofia minţii, că mintea și materia sunt două substanțe separate). Se poate argumenta că dualismul este un caz specific de pluralism.

Pluralismul este, de asemenea, numele unei vechi şcoli greceşti de filozofie pre-socratică, în mare măsură independentă, care îi include pe Anaxagoras, Arhelau (secolul al 5-lea î.Hr.) și Empedocle (a se vedea secțiunea cu privire la școala pluralismului).

Tipuri de pluralism

În metafizică:
Pluralismul este credința că realitatea constă din mai multe substanțe diferite.

În filosofia minţii:
Pluralismul este credința că există o multitudine de substanțe de bază care alcătuiesc mințile și trupurile oamenilor.

În epistemologie:
Pluralismul este afirmația că există mai multe descrieri contradictorii, dar încă fidele ale lumii, și că că nici un singur sistem explicativ sau de viziune a realității nu poate explica toate fenomenele vieții.

În etică:
Pluralismul este presupunerea că există multe surse independente de valoare și că nu există un singur adevăr, chiar și în domeniul moral.

În filosofia politică:
Pluralismul este acceptarea unei multitudini de grupuri cu interese concurente. Acesta este cel mai obişnuit concept folosit în mod frecvent în conversaţia generală.

http://www.philosophybasics.com/branch_pluralism.html

* * *

Fizicalismul

Fizicalismul
Introducere | Tipuri de Fizicalism

Introducere

Fizicalismul (de asemenea, cunoscut ca Monismul materialist - a se vedea secțiunile cu privire la materialism si monism) este poziția filosofică că tot ceea ce există nu se extinde dincolo de proprietățile sale fizice, și că singura substanță existentă este substanţa fizică (materia). Prin urmare, acesta susţine că mintea este un construct pur fizic, și va fi în cele din urmă explicată în întregime de teorii fizice, pe măsură ce continuă să evolueze. Datorită  uriaşelor progrese în domeniul ştiinţei în secolul  20 (în special în teoria atomică, evoluţie, neuroştiinţele şi tehnologia calculatoarelor), fizicalismul de diferite tipuri (a se vedea mai jos) a devenit doctrina dominantă în argumetul minte/corp (a se vedea secţiunea de filosofia minţii).

Termenul "fizicalism" a fost inventat pentru prima dată de filozoful austriac Otto Neurath (1882 - 1945) la începutul secolului al 20-lea. În unele privințe, termenul "fizicalism" este preferat ca  un concept strâns legat de materialism, deoarece acesta (materialismul) a evoluat împreună cu științele fizice încorporând noțiuni mult mai sofisticate de fizicalitate decât de materie, de exemplu relaţiile unde/particule și forțele non-materiale  produse de particule. Fizicalismul poate fi, de asemenea, luat în considerare ca o varietate a naturalismului (credința că natura este tot ce există, și că toate lucrurile supranaturale, prin urmare, nu există).

Un concept important în cadrul fizicalismului este acela al supervenienţei, care este ideea că niveluri superioare ale existenței sunt dependente de niveluri inferioare, astfel încât poate exista o schimbare în nivelul superior doar dacă există, de asemenea, o schimbare în nivelul inferior (se spune că nivelul superior supervine din nivelul inferior).

Obiecțiile cu privire la fizicalism subliniază contradicția aparentă a existenței qualia (proprietățile experienţelor senzoriale, sau "felul în care ne par lucrurile"), într-o lume în întregime fizică (de asemenea, cunoscut sub numele de argumentul cunoașterii). Dilema lui Hempel (propusă de filosoful german Carl Hempel) atacă felul în care este definit fizicalismul: dacă, de exemplu, se defineşte fizicalismul ca  fiind credința că universul este compus din tot ce se cunoaşte prin fizică, se poate sublinia că fizica nu poate descrie modul în care funcţionează mintea; dacă fizicalismul este definit ca fiind ceva care poate fi descris de fizică în viitor, atunci, realmente, nu se spune nimic. Împotriva acestuia, se poate argumenta că multe exemple de concepte dualiste anterioare sunt erodate de progresul științific continuu, și că baza fizică a minții va fi aproape sigur cunoscută cândva în viitor.

Tipuri de fizicalism

Există două categorii principale de fizicalism, reductiv și non-reductiv:

1. Fizicalismul reductiv, care afirmă că toate stările și proprietățile mentale vor fi în cele din urmă explicate prin rezultatele științifice ale proceselor și stărilor fiziologice, (fizicalismul reductiv) a fost cea mai populară formă în timpul secolului al 20-lea.

Există trei tipuri principale:

Behaviorismul, care susține că stările mentale sunt doar descrieri ale comportamentului observabil și că astfel de comportamentele pot fi descrise științific fără a se recurge fie la evenimente fiziologice interne, fie la constructe ipotetice, cum ar fi mintea.

Teoria identitate-tip (de asemenea, cunoscută sub numele de teoriea identităţii sau fizicalismul tip), care susține că stările mentale specifice sunt identice cu stările interne fizice specifice ale creierului.

Funcționalismul, care susține că stările mentale (credințe, dorințe, starea de durere, etc.) sunt constituite exclusiv de rolul lor funcțional (relațiile cauzale ale stărilor mentale cu alte stări mentale, intrări senzoriale, și ieșiri comportamentale), și pot fi caracterizate în termenii proprietăţilor funcționale non-mentale. În plus, susține că stările mentale sunt multiplu realizabile, ceea ce înseamnă că ele pot fi explicate în mod satisfăcător fără a lua în considerare mediul fizic de bază (de exemplu, creierul, neuronii, etc.), astfel încât acestea pot fi realizate în mai multe moduri, inclusiv, cel puțin teoretic, în interiorul sistemelor non-biologice, cum ar fi calculatoarele.

2. Fizicalismul non-reductiv, care susține că, deși creierul este tot ceea ce este mintea, predicatele și vocabularul folosite în descrierile şi în explicaţiile mentale nu pot fi reduse la limbajul și explicațiile de nivel inferior ale științei fizicii. Astfel, stările mentale supravin (depind) stărilor fizice, și nu poate exista nici o schimbare în mental fără vreo schimbare în fizic, dar ele nu sunt reductibile la acestea.

Există trei tipuri principale:

Monismul anomalic, care statuează că evenimentele mentale sunt identice cu evenimentele fizice, dar că mentalul este anomalic, de exemplu aceste evenimente mentale sunt perfect reale, și identice cu (nişte) materii fizice, dar nereglementate prin legi fizice stricte. Prin urmare, toate lucrurile mentale sunt fizice, dar nu toate lucrurile fizice sunt în mod necesar mentale. Această doctrină a fost propusă pentru prima dată de Donald Davidson în anii 1970.

Emergentismul, care implică o vedere stratificată despre natură, cu straturile aranjate în funcţie de creșterea complexității, fiecare corespunzând propriei sale ştiinţe speciale.

Eliminativismul (sau Materialismul eliminativ), care susține că modul obişnuit în care oamenii înţeleg mintea ("psihologia populară") este iremediabil greşit, și va fi în cele din urmă înlocuit (eliminat) de o alternativă, în general considerată a fi neuroştiinţa.

http://www.philosophybasics.com/branch_physicalism.html

* * *

Fenomenologia

Fenomenologia
Introducere | Istoria Fenomenologiei | Tipuri de Fenomenologie

Introducere

Fenomenologia este o vastă disciplină și metodă de cercetare în filozofie, dezvoltată în mare măsură de filosofii germani Edmund Husserl și Martin Heidegger, care se bazează pe premisa că realitatea constă din obiectele și evenimentele ("fenomenele") care sunt percepute sau înțelese în conștiința umană, și nimic nu este independent de constiinta umana.

Aceasta poate fi considerată o ramură a metafizicii și a filosofiei minţii, deși mulți dintre susținători pretind că este legată de alte discipline cheie ale filosofiei (metafizica, epistemologia, logica și etica), dar distinctă de ele, și că aceasta reprezintă mai mult un mod distinct de a privi, în cadrul filosofiei, care are repercusiuni asupra tuturor acestor alte domenii. S-a susținut că aceasta diferă de alte ramuri ale filozofiei întrucât tinde să fie mai mult descriptivă decât prescriptivă. Ea este doar într-o legătură îndepărtată cu doctrina epistemologică a fenomenalismului (teoria că obiectele fizice nu există ca lucruri în sine, ci doar ca fenomene perceptuale sau ca fascicule de date senzoriale situate în timp și în spațiu).

Fenomenologia este studiul experienței și a modului în care trăim. Ea studiază structurile experienței conștiente ca experiment din punct de vedere subiectiv sau la "persoana întâia", împreună cu "intenționalitatea" ei (modul în care o experiență este îndreptată spre un anumit obiect din lume). Apoi conduce la analize asupra condițiilor posibilitatii intenționalității, condiții care presupun abilitati motorii și obiceiuri, practici sociale de bază și, de multe ori, limbaj.

Experiența, într-un sens fenomenologic, include nu numai experiențele relativ pasive ale percepției senzoriale, dar și imaginația, gândirea, emoția, dorința, voința și acțiunea. Pe scurt, aceasta include tot ceea ce trăim direct sau ceea ce facem. Astfel, putem observa și interacţiona cu alte lucruri din lume, dar nu le putem experimenta într-un mod la "persoana întâia". Ceea ce face o experientă constientă este o anumită conștientizare cu privire la experiență, în timpul trăirii ascesteia sau efectuării ei. Cu toate acestea, așa cum a subliniat Heidegger, de multe ori noi nu suntem în mod explicit conștienți de schemele noastre obișnuite de acțiune, iar domeniul fenomenologiei se poate extinde în activitatea mentală semi-conștientă și chiar inconștientă.

Mulți filosofi analitici, inclusiv Daniel Dennett (1942 -), au criticat fenomenologia pe baza faptului că abordarea sa în mod explicit la "persoana întâia" este incompatibilă cu abordarea științifică la persoana a treia, deși fenomenologiștii ar contra-argumenta (susţinând) că științele naturii pot avea sens numai ca o activitate umană care presupune structurile fundamentale din perspectiva "persoanei întâia". John Searle a criticat ceea ce el numește "Iluzia fenomenologică" de a presupune că ceea ce nu este prezent din punct de vedere fenomenologic, nu este real, și că ceea ce este prezent din punct de vedere fenomenologic este, de fapt, o descriere adecvată a modului în care lucrurile există în realitate.

Istoria Fenomenologiei

Termenul "fenomenologie" este derivat din grecescul "phainomenon", însemnând "aspect". Prin urmare, este studiul apariţiilor, spre deosebire de realitate, și, ca atare ea îşi are rădăcinile în trecut în "Alegoria peşterii" a lui Platon şi teoria lui despre idealismul platonic (sau realismul platonic), sau fără îndoială și mai mult în trecut, în filosofia hindusă și budistă. În diferite grade, scepticismul metodologic al lui René Descartes, empirismul britanic al lui Locke, Hume, Berkeley și Mill, și idealismul lui Immanuel Kant și idealiștii germani toţi au avut o contribuţie în dezvoltarea timpurie a teoriei.

Termenul a fost introdus oficial pentru prima dată de Johann Heinrich Lambert (1728 - 1777), în secolul al 18-lea, și, ulterior, a fost folosit de Immanuel Kant și Johann Gottlieb Fichte, și mai ales de G.W.F. Hegel în lucrarea sa "Fenomenologia spiritului" din 1807.

Fenomenologia, așa cum este ea cunoscută astăzi, totuşi, este, în esență viziunea unui singur om, Edmund Husserl, pe care el a lansat-o  în  (lucrarea sa)  "Investigații logice" din 1901, deși credit ar trebui să fie, de asemenea, acordat şi muncii de pionierat privind intenționalitatea (ideea că conștiința este întotdeauna intenționată sau direcţionată) făcută de profesorul lui Husserl, filosoful și psihologul german Franz Brentano (1838 - 1917) si de colegul sau, Carl Stumpf (1848-1936).

Husserl şi-a formulat Fenomenologia clasică mai întâi ca un fel de "psihologie descriptivă" (menţionată uneori ca Fenomenologia realistă) și mai târziu ca o şţiinţă transcendentală și eidetică a conștiinței (Fenomenologia transcendentală). În lucrarea sa "Idei" din 1913, el a stabilit distincția esențială între actul conștiinței ("noesis") și fenomenele către care este direcționat ("noema"). În perioada sa transcendentală de mai târziu, Husserl s-a concentrat mai mult pe structurile ideale,  esențiale ale conștiinței, și a introdus metoda reducţiei fenomenologice în mod specific pentru a elimina orice ipoteză privind existența obiectelor externe.

Martin Heidegger a criticat și sa extins cercetarea fenomenologică a lui Husserl (în special în lucrarea sa "Ființă și timp" din 1927) pentru a include înțelegerea și experiența lui "a fi el însuşi", și a dezvoltat teoria sa originală din lucrarea "Dasein" (ființa umană non-dualistă, angajată în lume). Potrivit lui Heidegger, filosofia nu este deloc o disciplină științifică, dar este mult mai fundamentală decât știința însăși (care pentru el este doar o modalitate printre multe altele de a cunoaște lumea, fără acces de specialitate la adevăr). Heidegger, apoi, a considerat Fenomenologia ca fiind o ontologie metafizică, mai degrabă decât ca disciplina fundamentală cum credea Husserl că ar fi. Husserl l-a provocat pe Heidegger cu privire la problema ontologiei, dar nu a răspuns, însă dezvoltarea adusă de Heidegger  Fenomenologiei existenţiale a influențat foarte mult mișcarea Existențialismului francez.

Alţii decât Husserl și Heidegger, cei mai faimoşi dintre fenomenologii clasici au fost Jean-Paul Sartre, Maurice Merleau-Ponty (1908 - 1961), Max Scheler (1874 - 1928), Edith Stein (1891 - 1942), Dietrich von Hildebrand (1889 - 1977), Alfred Schutz (1,899-1,959), Hannah Arendt (1906-1975) și Emmanuel Levinas (1906-1995).

Tipuri de Fenomenologie

Există trei tipuri principale ale  Fenomenologiei:

Fenomenologia realistă (sau Fenomenologia realistică): prima formulare a lui Husserl, bazată pe prima ediţie a lucrării sale "Investigații logice", care a avut drept scop analiza structurilor intenționale ale actelor mentale în care acestea sunt îndreptate atât către obiectele reale cât și către cele ideale. Aceasta a fost versiunea preferată a Grupului Munchen de la Universitatea din Munchen în secolul al 20-lea, condus de Johanes Daubert (1877 - 1947) și Adolf Reinach (1883 -1917), precum și Alexander Pfänder (1871-1941), Max Scheler (1874 - 1928), Roman Ingarden (1893 - 1970), Nicolai Hartmann (1882 - 1950) și Hans Köchler (1948 -).

Fenomenologia transcendentală (sau Fenomenologia constitutivă): formularea ulterioară a lui Husserl, urmare lucrării sale "Idei" din 1913, care ia experiența intuitivă a fenomenelor ca punct de plecare, și încearcă să extragă din ea caracteristicile esențiale generalizate ale experienței și esența a ceea ce noi experimentăm, dând la o parte problemele fără nici o legătură cu lumea naturală din jurul nostru. Fenomenologiștii transcendentali îi includ pe Oskar Becker (1889 - 1964), Aron Gurwitsch (1901 - 1973) și Alfred Schutz (1899-1959).

Fenomenologia existențială: formularea extinsă al lui Heidegger, așa cum este expusă în lucrarea sa "Fiinţă și timp" din anul 1927, care face interpretarea că observatorul nu se poate despărți de lume (și deci nu poate avea punctul de vedere detașat - Husserl a insistat asupra acestui luicru). Prin urmare, este o combinație a metodei fenomenologice cu importanța puterii de înţelegere a omului în lumea sa existențială. Fenomenologiștii existențiali îi includ pe Jean-Paul Sartre, Hannah Arendt (1906 - 1975), Emmanuel Levinas (1906 - 1995), Gabriel Marcel (1889 - 1973), Paul Ricoeur (1913 - 2005) și Maurice Merleau-Ponty (1908-1961).

http://www.philosophybasics.com/branch_phenomenology.html

* * *

Panteismul

Panteismul
Introducere | Tipuri de panteism

Introducere

Panteismul este concepţia că Dumnezeu este echivalent cu natura sau universul fizic - că acestea sunt, în esență, același lucru - sau că totul este al unui  atotcuprinzător Dumnezeu imanent abstract. Astfel, fiecare om în parte, fiind parte a universului sau naturii, este o parte a lui Dumnezeu. Termenul "panteism" a fost inventat de scriitorul irlandez John Toland în 1705.

Unii panteiști acceptă ideea liberului arbitru (susținând că indivizii fac  unele alegeri între bine și rău, chiar dacă au oarecum sentimentul unei fiinţe mai mari din care ei sunt o parte ), deși determinismul este, de asemenea, larg răspândit (în special în rândul panteiștilor naturalişti - vezi mai jos). Unii panteiști postulează, de asemenea, un scop comun pentru natură și om, în timp ce alții resping ideea de scop și consideră existența ca o existenţă  "de drag" (pentru plăcerea proprie). Deși Schopenhauer a susținut că panteismul nu are etică, panteiștii susțin că panteismul este punctul de vedere cel mai etic, subliniind că orice rău făcut altuia înseamnă să-ţi faci rău ţie însuţi, pentru că ceea ce dăunează unuia dăunează tuturor.

Conceptul a fost discutat încă din vremea "Upanişadelor" din hinduismul vedic, și a filosofilor Greciei antice (inclusiv Thales, Heraclit și Parmenide), precum și în iudaismul cabalistic. Ecuația biblică a lui Dumnezeu (argumentul ontologic) despre actele din natură, și definiția lui Dumnezeu chiar în Noul Testament, au condus la înfiinţarea unor mișcări creștine panteiste, de la quakerii timpurii până la  unitarienii de mai târziu. În secolul al 17-lea, a fost un fel de renaștere (a panteismului), iar Spinoza, în special, este creditat cu credinţa  într-un fel de panteism naturalist.

Tipuri de panteism

Panteismul clasic:
Acesta este forma panteismului care echivalează existența cu Dumnezeu fără a încerca să redefinească sau să minimalizeze nici un termen. Crede într-un Dumnezeu personal, conștient și omniscient, și consideră acest Dumnezeu ca unind toate religiile adevărate. În multe feluri, panteismul clasic este similar cu monismul, în măsura în care consideră toate lucrurile, de la energie  până la materie, gândire, timp, ca fiind aspecte ale unui Dumnezeu personal atotcuprinzător. Acesta este distinct în primul rând din cauza simplității sale și a compatibilităţii sale și a atitudinii integrante față de alte credințe ale lumii. Panteismul clasic este reprezentat de mai multe tradiții religioase, inclusiv hinduismul și iudaismul cabalistic.

Panteismul biblic:
Această formă de panteism (vehement condamnată de mulți creștini tradiționalişti) susține că unele aspecte panteiste sunt exprimate în scrierile din Biblie. Ecuația biblică a lui Dumnezeu despre actele din natură, și definiția lui Dumnezeu chiar în Noul Testament, toate oferă baza de interes a acestui sistem de credinţă.

Panteismul naturalist:
Acesta este o formă a panteismului care susține că universul, deși inconștient și nesimțitor ca întreg, este totuși un focar plin de înţeles pentru împlinirea mistică. Astfel, natura este văzută ca fiind Dumnezeu numai într-un sens netradițional, impersonal. Criticii au afirmat că acesta constituie o utilizare abuzivă intenționată a terminologiei, precum și o încercare de a justifica ateismul (sau vreun fel de naturalism spiritual) de etichetare eronată a acestuia ca panteism. Panteismul naturalist se bazează pe opiniile relativ recente ale lui Baruch Spinoza (care ar fi putut fi influențate de panteismul biblic) și John Toland, precum și pe influențele contemporane.

Cosmoteismul:
Acesta este o mișcare mică și controversată demarată la sfârşitul secolului al 18-lea pentru a exprima sentimentul că Dumnezeu este ceva creat de om și nu a existat înainte de om, și este posibilă chiar o stare de sfârşit a evoluției umane, prin planificare socială, eugenii și alte forme ale ingineriei genetice. Printre altele, H.G. Wells a subscris la o formă a cosmoteismului.

Pandeismul:
Acesta este un fel de panteism naturalist, considerând că universul este un Dumnezeu inconștient și nesimţitor, dar, de asemenea că anterior Dumnezeu a fost o forță conștientă și simţitoare sau o entitate care a proiectat și a creat universul. Astfel, în conformitate cu pandeismul, Dumnezeu a devenit doar un Dumnezeu inconștient și nesimţitor prin transformarea în univers. Acesta este un fel de sinteză a panteismului și deismului.

Panenteismul:
Această credință are caracteristici comune cu panteismul, cum ar fi ideea că universul este o parte din Dumnezeu, deși panenteismul susține că Dumnezeu este mai mare decât natura singură și astfel universul fizic este doar o parte a naturii Sale.

http://www.philosophybasics.com/branch_pantheism.html

* * *

Panenteismul

Panenteismul
Introducere | Tipuri de Panenteism

Introducere

Panenteismul, (de asemenea, cunoscut sub numele de Monoteismul monist), este credința, similară cu panteismul, că universul fizic este unit cu Dumnezeu,  subliniind, însă, că Dumnezeu este mai mare decât (mai degrabă decât echivalent cu) universul. Astfel, Dumnezeu, unicul,  este sinonim cu universul material și intrepatrunde fiecare parte a naturii (la fel ca în panteism), dar in acelasi timp se extinde dincolo, în aceeaşi măsură. Universul este parte din Dumnezeu, dar nu toate ale lui Dumnezeu.

Neoplatonismul lui Plotin (în care lumea însăși este un Dumnezeu) este într-o oarecare măsură, panteist cu tendințe politeiste, dar şi tratate filosofice au scris despre asta, în contextul hinduismului de-a lungul mileniilor (în special în "Bhagavad Gita" si "Shri Rudram "). Multe religii ale nativilor Americii de Nord și Americii de Sud sunt de natură panteistă, iar unele elemente ale panenteismului apar în iudaismul hasidic și Cabala, în unele ordine ale sufismului islamic şi de est,  în ortodoxismul răsăritean şi creștinismul ortodox oriental.

Cu toate acestea, cuvântul "panenteism" (care poate fi tradus ca "toate în Dumnezeu"), nu a fost inventat decât în anul 1828, de către filosoful german Karl Christian Friedrich Krause (1781 - 1832), în încercarea de a reconcilia monoteismul și panteismul, iar această concepție despre Dumnezeu a influențat transcendentalişti ai Noii Anglii precum Ralph Waldo Emerson, și a fost popularizată de Charles Hartshorne (1897 - 2000), în activitatea sa de dezvoltare a procesului teologic în secolul 20, și a fost, de asemenea, adoptată de către susținătorii diferitelor credințe ale Noii Gândiri.

Tipuri de Panenteism

Panenteismul puternic:
Acesta se referă la identitatea completă a lui Dumnezeu cu universul, spre deosebire de doar prezența lui Dumnezeu în el, și, prin urmare se apropie foarte mult de Panteism. Aşadar, legile naturii nu sunt ceva în esență autonome, pe care Dumnezeu trebuie să le manipuleze uneori în scopul transformării voii lui în realitate, ci fac parte din voinţa sa.

Panenteismul slab:
Acesta se referă doar la prezența lui Dumnezeu în univers, spre deosebire de o oarecare identificare cu el. Legile naturii, prin urmare, au un statut autonom care le face echivalente cu ceva care este în afara lui Dumnezeu.

Panendeismul:
Acesta este un amestec între deism şi panenteism. El susține că, în timp ce universul este o parte din Dumnezeu, funcționează în conformitate cu mecanismele naturale fără să aibă nevoie de intervenția unui Dumnezeu tradițional, oarecum similar cu conceptul nativ american al Marelui Spirit atotpătrunzător.

http://www.philosophybasics.com/branch_panentheism.html

* * *