Etica
http://www.philosophybasics.com/branch_ethics.html
Introducere | Etica Greciei antice | Etica normativă | Meta - etica | Etica descriptivă | Etica aplicată | Doctrine majore|
Etica (sau Filosofia moralei) este interesată de problemele privind felul în care trebuie să acţioneze oamenii, si căutarea unei definiţii a dreptei conduite (identificată ca singura cauză a celui mai mare bine) si a bunei vieţuiri (în sensul unei vieţi care merită trăită sau a unei vieţi care este satisfăcătoare sau fericită).
Cuvântul "etică" derivă din grecescul "ethos" (însemnând "obicei" sau "obişnuinţă"). Etica diferă de morală şi moralitate în sensul că etica înseamnă teoria dreptei acţiuni şi a binelui suprem, în timp ce morala indică practicarea acestora. Etica nu se limitează la specificul actelor şi la definirea codurilor morale, dar cuprinde toate idealurile şi comportamentele moralei, filosofia de viaţa a unei persoane (sau Weltanschauung - părere despre lume și viață)
Ea pune întrebări precum "Cum ar trebuii să acţioneze oamenii?" (Normativele sau cutumele eticii), "Ce cred oamenii că este drept?" (etica descriptivă), "Cum putem să ne însuşim cunoaşterea morală şi s-o punem în practică?" (Etica aplicată), şi "Ce înseamnă 'dreptatea' egală?" (Meta-etica). Vezi mai jos pentru mai multe discuţii ale acestor categorii.
Etica Greciei antice
Socrate, aşa cum este înregistrat în "Dialogurile lui Platon", este considerat în mod obişnuit ca tatăl eticii de vest. El a afirmat că oamenii vor face in mod natural ceea ce este bine numai în cazul când aceştia ştiu ce este drept, şi când acțiunile rele sau răul sunt pur rezultatul ignoranței: "Există un singur bine,cunoaşterea, și un rău, ignoranța". El a asimilat cunoaşterea şi înţelepciunea cu conştientizarea sinelui (înţelegând să fii conştient de fiecare fapt relevant în existenţa unei persoane) şi virtute şi fericire. Deci, în esenţă, el a considerat cunoaşterea de sine şi conştientizarea sinelui a fi binele esenţial, pentru că înţeleaptă cu adevărat (de exemplu, conştientă de sine), persoana va cunoaşte ce este dreptatea, va face ceea ce este bine, şi prin urmare va fi fericită.
Potrivit lui Aristotel, "Natura nu face nimic în zadar", aşa că asta este (valabil) numai atunci când o persoană acţionează în concordanţă cu natura ei şi astfel îşi valorifică întregul potenţial, încât va avea rezultate bune şi prin urmare va fi mulţumit de viaţă. El a susținut că realizarea sinelui (conștientizarea naturii cuiva și dezvoltarea talentelor cuiva) este cea mai sigură cale către fericire, care este scopul final, toate celelalte lucruri (cum ar fi viață civică sau avere) fiind numai mijloace pentru un scop. El a încurajat moderaţia în toate lucrurile, extremele fiind degradante şi imorale (de exemplu, curajul este virtutea moderată între extremele laşităţii şi nepăsării), şi a considerat că omul nu ar trebui să trăiască pur şi simpu, ci să trăiască cum trebuie, cu o conduită stăpânită de virtutea moderaţiei. Virtutea, pentru Aristotel, înseamnă să faci un lucru corect pentru persoana potrivită, la momentul potrivit, în măsura adecvată în modul corect și pentru cauza dreaptă - ceva de cel mai înalt ordin.
Cinismul este o doctrină antică cel mai bine exemplificată de filosoful grec Diogene din Sinope, care a trăit într-o cadă pe străzile Atenei. El a ănvăţat că o viaţă trăită în acord cu natura a fost mai bună decât una care s-a conformat convenţiei, şi că o viaţă simplă este esenţială pentru virtute şi fericire. Ca predicator al moralei, Diogene a accentuat detaşarea de multe din acele lucruri convenţionale considerate "bune".
Hedonismul postulează că etica principală este maximizarea plăcerii şi minimizarea durerii. Asta se poate întinde de la cei care pledează (pentru) mulțumirea de sine, indiferent de durerea și cheltuiala altora și cu nici un gând la viitor (hedonismul cirenaic), până la cei care consideră cea mai etică preocupare maximizarea plăcerii și fericirea pentru cei mai mulți oameni. Undeva, în mijlocul acestui continuum, Epicureismul a observat că indulgența nediferenţiată duce uneori la consecințe negative, cum ar fi durere și teamă, care trebuie să fie evitate.
Filosoful stoic Epictet a postulat că cel mai mare bine era mulţumirea, seninătatea şi pacea minţii, care poate fi realizată prin stăpânirea de sine în unele dorinţe şi emoţii, şi eliberarea de ataşamentele materiale. In particular, sexul si dorinţa sexuală trebuie să fie evitate ca cea mai mare amenințare pentru integritatea și echilibrul minții omeneşti. Conform lui Epictet, problemele dificile în viaţă nu ar trebui să fie evitate, ci mai curând îmbrăţişate ca exerciţii spirituale necesare pentru sănătatea spiritului.
Pyrrhon, fondatorul scepticismului pyrrhonian, a învăţat că cineva nu poate decide raţional între ce e bine şi ce e rău deşi, în general vorbind, interesul personal este motivul principal al comportamentului uman, şi el a fost reticent să se bazeze pe sinceritate, virtute sau altruism ca motivaţii.
Umanismul, cu accentul său pe demnitatea și valoarea tuturor oamenilor și abilitatea lor de a determina corect și greșit doar prin apel la calitățile universale ale omului (în special raționalitate), pot fi urmărite înapoi la Thales, Xenofan din Colofon (570-480 î.Hr.), Anaxagoras, Pericles (c 495 -. 429 î.Hr.), Protagoras, Democrit și istoricul Tucidide (c 460 -. 375 î.Hr.). Aceşti gânditori greci timpurii au fost toţi instrumentele trecerii dincolo de o moralitate spirituală bazată pe supranatural, și dezvoltarea unei gândiri libere mai umanistă (părerea că convingerile ar trebui să fie formate pe baza științei și logicii, și să nu fie influențate de emoție , autoritate, tradiție sau dogmă).
Etica normativă
Etica normativă (sau Etica prescriptivă) este ramura eticii preocupată să stabilească cum trebuie sau ar trebui să fie lucrurile, cum să le evalueze, care lucruri sunt bune sau rele, şi care acţiuni sunt drepte sau greşite. Ea încearcă să dezvolte un set de norme care administrează comportamentul uman, sau un set de norme de acțiune.
Teoriile eticii normative sunt de obicei împărțite în trei categorii principale: consecvenţialism, deontologie și etica vrtuţii:
Consecvenţialismul (sau etica teleologică) susţine că moralitatea unei acţiuni este contingentă cu consecinţa acţiunii sau rezultatul. Astfel, o acţiune morală dreaptă este una care produce un bun rezultat sau consecinţă.
Teoriile consecvenţialiste trebuie să considere întrebări de genul: "Ce fel de consecinţă sunt socotite drept consecinţe bune?", "Cine este primul beneficiar al acţiunii morale?", Cum sunt judecate cononsecinţele şi cine le judecă?".
Unele teorii consecvenţialiste includ:
Utilitarismul, care consideră că o acţiune este dreaptă dacă ea conduce la cea mai multă fericire pentru cel mai mare număr de oameni ("fericire" aici este definită ca maximizare plăcerii şi minimizarea durerii). Originile utilitarismului pot fi urmărite în trecut în ceea ce-l priveşte pe filosoful grec Epicur, dar întreaga lui formulare de obicei este creditată către Jeremy Bentham, cu John Stuart Mill ca susținătorii lui primordiali.
Hedonism, care este filosofia că plăcerea este cea mai importantă preocupare a omenirii, și că indivizii trebuie să se străduiască să maximizeze propria lor plăcere totală (lipsită de orice durere sau suferință).
Epicureismul este o abordare mai moderată (care încă urmăreşte să maximizeze fericirea, dar care definește fericirea mai mult ca o stare de liniște decât plăcere).
Egoismul, care susține că o acțiune este dreaptă dacă maximizează binele pentru sine. Astfel, Egoismul poate autoriza acțiuni care sunt bune pentru individ, dar în detrimentul bunăstării generale. Egoismul individual susține că toți oamenii ar trebui să facă orice le duce beneficii. Egoismul Personal susține că el ar trebui să acționeze în propriul său interes, dar nu are pretenţii cu privire la ceea ce oricine altcineva ar trebui să facă. Egoismul universal susține că toată lumea ar trebui să acționeze în modurile care sunt în propriul lor interes.
Ascetismul, care este, în unele sensuri, opusul egoismului în care el descrie o viață caracterizată de abstinenţă de la plăcerile egoiste în special pentru a atinge un scop spiritual.
Altruismul, care prescrie că o persoană adoptă măsuri, care au cele mai bune consecințele pentru toată lumea, cu excepția pentru sine însuşi, conform dictonului lui Auguste Comte, "Trăiește pentru alții". Astfel, indivizii au obligaţia morală să ajute, servind în beneficiul altora, dacă este necesar cu sacrificiul propriilor interese.
Consecvenţialismul regulilor, care este o teorie (uneori văzută ca o încercare de a reconcilia consecvenţialismul și deontologia), că comportamentul moral implică urmarea anumitor reguli, dar că aceste reguli ar trebui să fie alese pe baza consecințelor pe care selecţia acestor reguli o au.
Consecvenţialismul negativ, care se concentrează pe minimizarea consecințelor rele, mai degrabă decât promovarea consecințelor bune. Acesta poate necesita de fapt intervenția activă (pentru a împiedica vătămarea să fie făcută), sau pot solicita numai evitarea pasivă a rezultatelor proaste.
Deontologia este o abordare a eticii care se concentrează pe corectitudinea sau incorectitudinea acţiunilor ei însăși (propriilor acţiuni), spre deosebire de corectitudinea sau incorectitudinea consecințelor acestor acțiuni.
Ea susţine acele decizii care ar trebui să ia în considerare factorii datoriilor unora şi drepturilor altora (în limba greacă 'deon' înseamnă 'obligaţie' sau 'datorie').
Unele teorii deontologice includ:
Teoria divinei porunci: o formă a teoriei deontologice care afirmă că o acțiune este drepată dacă Dumnezeu a decretat că aceasta este corectă, și că un act este obligatoriu dacă și numai dacă (și pentru că) este comandat de Dumnezeu. Astfel, obligațiile morale se nasc din poruncile lui Dumnezeu, și corectitudinea oricărei acțiuni depinde de faptul că acțiunea a fost efectuată, pentru că este o datorie, nu din cauza unor bune consecinţe care rezultă din acea acțiune. William Ockham, René Descartes și calvinii secolului 18, toţi au acceptat versiunile acestei teorii morale.
Teoria drepturilor naturale (aşa cum este adoptată de Thomas Hobbes și John Locke), care susține că oamenii au absolut, drepturi naturale (în sensul de drepturi universale, care sunt inerente în etica naturii, și nu sunt condiţionate de acțiunile umane sau credinţe) . Aceasta s-a dezvoltat în cele din urmă în ceea ce astăzi numim drepturile omului.
Imperativul categoric al lui Immanuel Kant, care fixează moralitatea pe capacitatea rațională a umanității și afirmă anumite legi morale inviolabile. Formularea lui Kant este deontologică prin aceea că el argumentează că, pentru a acționa într-un mod moral corect, oamenii trebuie să acționeze conform datoriei, și că aceasta (datoria) este motivul pentru care persoana care efectuează acțiunea o face corect sau greşit, nu consecințele acțiunii. Simplu spus, imperativul categoric afirmă că omul ar trebui să acționeze doar în așa fel încât să-şi poată dori ca maximul acțiunilor sale (sau principiul motivant - al acţiunilor) să devină o lege universală, și că ar trebui să trateze întotdeauna oamenii ca un scop, precum și ca mijloc pentru un scop.
Deontologia pluralistă este o descriere a eticii deontologice propusă de WD Ross (1877-1971). El susține că există șapte datorii 'prima facie' care trebuie să fie luate în considerare atunci când se decide ce datorie ar trebui să acţioneze pe: binefacere (a ajuta alte persoane la creşterea plăcerii lor, îmbunătățirea caracterul lor, etc.); nonmaleficienţa (a evita prejudicierea altei persoane); dreptatea (a asigura oamenii că obțin ceea ce merită); auto-perfecţionarea (a ne îmbunătăți pe noi înşine); reparaţia (a recompensa pe cineva dacă tu ai acționat în mod greșit față de el); recunoștința (a ajuta oamenii care ne-au ajutat); ţinerea promisiunilor (a acționa în conformitate cu promisiunile explicite și implicite, incluzând promisiunea implicită de a spune adevărul). În unele situaţii, pot exista ciocniri sau conflicte între aceste datorii și trebuie luată o decizie prin care o datorie o poate "trişa" pe alta, deși nu există reguli stricte și nici o ordine fixă a importanţei.
Etica contractariană (sau teoria morală a Contractarianismului) susține că normele morale îşi capată puterea normativă de la ideea de contract sau acord reciproc. Ea susține că actele morale sunt acelea cu care toţi am fi de acord dacă am fost imparțiali, și că regulile morale ele însele sunt un fel de contract, și, prin urmare, doar oamenii care înțeleg și sunt de acord cu termenii contractului sunt legaţi de el. Teoria provine inițial de la Contractarianismul politic și principiul contractului social dezvoltat de Thomas Hobbes, Jean-Jacques Rousseau și John Locke, care susţine, în esență, că oamenii renunţă la unele drepturi de guvernare și / sau altă putere, în scopul de a adopta, sau a păstra în comun, ordinea socială. Contractualismul este o variație a Contractarianismului, deși se bazează mai mult pe ideile kantiene că etica este o problemă în esență interpersonală, și că binele și răul sunt o chestiune dacă putem justifica actiunea altor persoane.
Virtutea Etică, se concentrează asupra caracterului inerent unei persoane, mai degrabă decât asupra naturii sau asupra consecințelor specifice acțiunilor efectuate. Sistemul identifică virtuțile (acele obiceiuri și comportamente care vor permite unei persoane să atingă "Eudaimonia", sau bunăstarea socială sau o viaţă bună), sfaturile înțelepciunii practice pentru a rezolva orice conflicte între virtuți, și pretinde că practicarea acestor virtuți pe durata vieţii duce la , sau are ca efect, fericirea și viața bună.
Eudaimonismul este o filozofie care îşi are originea la Aristotel, care susţine că o acțiune dreaptă este aceea care conduce la "bunăstarea socială", și care poate fi realizată prin practicarea virtuților pe durata vieţii, în activitățile de zi cu zi ale cuiva, în concordanţă cu exercitarea înțelepciunii practice. Acesta (eudaimonismul) a fost pledat mai întâi de Platon dar în mod special este asociat cu Aristotel, și a devenit abordarea predominantă a gândirii etice în perioadele antică și medievală. Acesta a căzut în dizgrație în perioada modernă timpurie, dar recent a suferit o renaștere modernă.
Teoriile 'principal-agent' ţin cont de virtutea bazată pe intuițiile noastre de bun-simț despre care trăsături de caracter sunt admirabile (de exemplu, bunăvoința, bunătatea, compasiunea, etc.), pe care le putem identifica uitandu-te la oamenii pe care îi admirăm, modelele noastre morale.
Etica lui Care a fost dezvoltată mai ales de scriitori feminişti, și solicită o schimbare a modului în care privim moralitatea și virtuțile, trecerea spre virtuțile mai marginalizate exemplificate de femei, cum ar fi grija de alții, răbdarea, abilitatea de a hrăni, auto-sacrificiul, etc.
Meta-Etica
Meta-Etica este preocupată în primul rând de sensul raţionamentelor etice, și caută să înțeleagă natura proprietăţilor etice, declarațiilor, atitudinilor, și judecăților și cum pot fi acestea susținute sau apărate. O teorie meta-etică, spre deosebire de o teorie a eticii normative (vezi mai jos), nu încearcă să evalueze opţiunile specifice cum ar fi: mai bine, mai rău, bun, rău sau nefast; mai degrabă încearcă să definească semnificația esențială și natura problemei care este în discuție. Aceasta se referă la întrebări de ordinul doi, în special semantica, epistemologia și ontologia eticii.
Principalele opinii meta-etice sunt de obicei împărțite în două tabere: Morala realistă și Morala anti-realistă:
Realismul moral: Realismul moral (sau obiectivismul moral) susține că există valori morale obiective, astfel încât afirmaţiile evaluative sunt în mod esenţial pretenţii (creanţe) faptice, care sunt fie adevărate fie false, și că adevărul sau falsitatea lor sunt independente de convingerile, sentimentele sau alte atitudini ale noastre față de lucrurile de evaluat. Există o opinie cognitivistă în care se sustine că tezele etice exprimă afirmaţii valide și sunt, prin urmare, adevăr apt.
Există două variante principale:
Naturalismul etic Această doctrină susține că există însuşiri morale obiective de care avem cunoștințe empirice, dar că aceste însuşiri sunt reductibile la însuşiri în întregime non-etice. Ea presupune cognitivismul (părerea că tezele etice exprimă afirmaţii și, prin urmare, pot fi adevărate sau false), precum și faptul că semnificațiile acestor teze etice pot fi exprimate ca trăsături naturale, fără utilizarea termenilor etici.
Non-naturalismul etic Această doctrină (a cărui apologet major este G.E. Moore), susține că declarațiile etice exprimă propuneri (în acest sens, este, de asemenea, cognitivistă), care nu pot fi reduse la declarații non-etice (de exemplu, "bunătatea" este inexprimabilă, în sensul că nu poate fi definită în orice alţi termeni). Moore a susținut că o eroare naturalistă este săvârşită prin orice încercare de a demonstra o cerinţă a eticii apelând la definirea în termenii uneia sau mai multor proprietăți naturale (de exemplu, "bun" nu poate fi definită în termeni de "plăcut", "mai evoluate", "dorit", etc). Etica intuiţionismului este o variantă a eticii non-naturalismului care pretinde că noi avem uneori conștiinţa intuitivă a proprietăților morale sau a adevărurilor morale.
Anti-Realismul moral: Anti-realismul moral susține că nu există valori morale obiective, și vine într-una din cele trei forme, depinzând dacă declarațiile etice sunt considerate a fi cerinţe subiective (subiectivism etic), cerinţele nu sunt deloc autentice (non-cognitivismul) sau cerinţe obiective eronate (nihilismul moral sau scepticismul moral):
Subiectivismul etic, care susține că nu există proprietăți morale obiective și că declarațiile morale sunt făcute adevărate sau false prin atitudinile și/sau convențiile observatorilor, sau că orice sentință etică implică pur şi simplu o atitudine, opinie, preferință personală sau senzaţie deţinută de cineva . Există mai multe variante diferite:
Subiectivismul Simplu: de părere că declarațiile etice reflecta sentimente, preferințe personale și trăiri, mai degrabă decât fapte obiective.
Subiectivismul individualist: părerea (original, pusă în discuţie iniţial de Protagoras), că există atât de multe scale distincte ale binelui și răului pe cât de mulţi indivizi există în lume (efectiv o formă de egoism).
Relativismul moral (sau relativismul etic): consideră că pentru ca un lucru să fie drept din punct de vedere moral trebuie ca acesta să fie aprobat de societate, ceea ce duce la concluzia că diferite lucruri sunt drepte pentru oamenii din diferite societăți și din diferite perioade istorice.
Teoria observatorului ideal: de părere că ceea ce este drept este determinat de atitudinile pe care un observator ipotetic ideal (o ființă care este perfect rațională, imaginativă și informată) le-ar avea.
Non-Cognitivismul, care susține că afirmaţiile etice nu sunt nici adevărate, nici false, deoarece acestea nu exprimă propoziții autentice, astfel implicând că, cunoașterea morală este imposibilă. Din nou există diferite versiuni:
Emotivism: părerea, apărată de A.J. Ayer și C.L. Stevenson (1908 - 1979), printre altele, că afirmaţiile etice servesc numai pentru a exprima emoții, și raţionamentele etice sunt în primul rând expresia propriei atitudini, deși într-o anumită măsură, ele sunt, de asemenea, imperative menite să schimbe atitudinile și acțiunile altor ascultători .
Prescriptivismul (sau Prescriptivismul universal): punctul de vedere, propus de R.M. Hare (1919 - 2002), că declarațiile morale funcționează ca imperative care sunt universalizabile (adică, aplicabil tuturor în circumstanțe similare) de exemplu, "Uciderea este greșită" în realitate înseamnă "Să nu ucizi!"
Expresivismul: consideră că funcția principală a afirmaţiilor morale nu este aceea de a afirma orice problemă de fapt, ci mai curând de a exprima o atitudine evaluativă față de un obiect de evaluat. Prin urmare, deoarece funcția limbajului moral este non-descriptivă, afirmaţiile morale nu au nicio condiție de adevăr.
Cvasi-Realismul: punctul de vedere, dezvoltat de Expresivism și apărat de Simon Blackburn (1944 -), că declarațiile etice se comportă din punct de vedere lingvistic ca pretenţii faptice, și pot fi numite în mod corespunzător "adevărate" sau "false", chiar dacă nu există fapte etice pentru ele, care să le corespundă.
Blackburn susține că etica nu poate fi în întregime realistă, pentru că aceasta nu ar permite fenomene cum ar fi dezvoltarea treptată a pozițiilor etice în timp sau în diferite tradiții culturale.
Proiectivismul: susţine că, calitățile pot fi atribuite (sau "proiectate" pe) unui obiect, ca și cum aceste calități ar aparține de fapt acestuia. Proiectivismul în etică (propus inițial de David Hume și, mai recent, susţinut de Simon Blackburn) este asociat de mulți cu relativismul moral, și este considerat controversat, chiar dacă acesta a fost filosofie ortodoxă în marea parte a secolului 20.
Ficționalismul moral: de părere că declarațiile morale nu ar trebui să fie luate a fi literalmente adevărate, ci, doar o ficțiune utilă. Acest lucru a dus la taxarea indivizilor care pretind că dețin atitudini pe care nu nu le au în realitate, și, prin urmare, sunt într-un fel nesinceri.
Nihilismul moral, care susține că pretențiile etice sunt, în general, false. El susține că nu există valori obiective (că nimic nu este din punct de vedere moral bun, rău, greşit, drept, etc.), pentru că nu există adevăruri morale (de exemplu, un nihilist moral ar spune că crima nu este greșită, dar nici nu este corectă). Teoria erorii este o formă a nihilismului moral care combină cognitivismul (convingerea că limbajul moral constă în adevăr - declaraţii apte) cu nihilismul moral (credința că nu există fapte morale).
Scepticismul moral, care susține că nimeni nu are o cunoaștere morală (sau clamarea puternică că nimeni nu poate avea vreo cunoașere morală). Este în mod deosebit opus realismului moral (a se vedea mai sus) și, probabil, cel mai faimos susținător sa este Friedrich Nietzsche.
O împărţire alternativă a opiniilor meta-etice este între:
Absolutimul moral: Credința etică, că există standarde absolute în raport cu care problemele morale pot fi judecate, și că anumite acțiuni sunt corecte sau greșite, indiferent de contextul acţiunii
Universalismul moral: Poziția meta-etică, că există o etică universală care se aplică tuturor persoanelor, indiferent de cultură, rasă, sex, religie, naționalitate, sexualitate sau altă trăsătură distinctivă, şi tot timpul.
Relativismul moral: Poziția că afirmaţiile morale sau etice nu reflectă adevăruri morale obiective și/sau universale dar, în schimb, fac revendicări cu privire la circumstanțele sociale, culturale, istorice sau personale.
Etica descriptivă
Etica descriptivă este o evaluare-liberă abordată de etică, care examinează etica din perspectiva observațiilor alegerilor reale făcute de agenții (factorii) morali în practică. Acesta este studiul convingerilor oamenilor despre moralitate, și implică existența unor, mai degrabă decât de prescrierea explicită, teorii de valoare sau de comportament. Nu este concepută pentru a furniza îndrumare persoanelor în luarea deciziilor morale, nici nu este concepută pentru a evalua caracterul rezonabil al normelor morale.
Este mult mai probabil să fie investigată de către cei care lucrează în domeniul biologiei evolutive, psihologiei, sociologiei, istoriei sau antropologiei, deși informațiile care vin de la etica descriptivă sunt de asemenea folosite în argumentele filosofice.
Etica descriptivă este uneori menționată ca etică comparativă pentru că atât de multe activităţi pot implica sisteme ale eticii comparative: compararea etică din trecut până în prezent; compararea eticii unei societaţi cu alta; și compararea eticii pe care oamenii pretind că o urmează cu normele actuale de conduită care descriu acțiunile lor.
Etica aplicată
Etica aplicată este o disciplină a filozofiei, care încearcă să aplice teoria eticii în situații din viața reală. Strict, principii - bazate pe abordări etice de multe ori duc la soluții ale problemelor specifice, care nu sunt universal acceptate sau imposibil de aplicat. Etica aplicată este mult mai mult pregătită să includă viziuni din psihologie, sociologie și alte domenii relevante ale cunoașterii în deliberările sale. Aceasta este folosită în determinarea politicilor publice.
Întrebările eticii aplicate ar fi următoarele: " Este imoral să faci un avort?", "Eutanasia este imorală?", "Acţiunea afirmativă (discriminarea pozitivă) este dreaptă sau greşită?", "Care sunt drepturile omului, și cum le determinăm?" și "Şi animalele au drepturi?"
Unele subiecte cuprinse în disciplină includ:
Etica medicală: studiul valorilor şi al raţionamentelor morale, precum şi aplicarea lor, în medicină. Din punct de vedere istoric, etica medicală occidentală poate fi urmărită până la orientările privind îndatoririle medicilor din antichitate, precum jurământul lui Hipocrate (în forma sa cea mai simplă, " să practic și să prescriu cu cele mai bune abilităţi ale mele pentru binele pacienților mei, și să încerc să evit vătămarea lor "), și învăţăturile rabinice, musulmane și creștine timpurii. Șase dintre valorile care se aplică în mod obișnuit în discuțiile eticii medicale sunt: binefacere (un practicant ar trebui să acționeze în cel mai bun interes al pacientului), nevătămare ("în primul rând, nu face rău"), autonomie (pacienţii au dreptul să refuze sau să îşi aleagă tratamentul), dreptate (în ceea ce privește distribuirea resurselor de sănătate insuficiente, și decizia privind cine şi ce tratament primeşte), demnitate (atat pacientul cât şi medicul au dreptul la demnitate), onestitate (sinceritate și respect pentru conceptul de consimţământ informat - consimţământ în cunoştinţă de cauză).
Bioetica: se preocupă de controversele etice stârnite în jurul progreselor din biologie si medicină. Atenția publică a fost atrasă în aceste chestiuni de abuzurile subiecţilor umani in experimentele biomedicale, în special în timpul celui de-al doilea război mondial, dar cu progresele recente în bio-tehnologie, bioetica a devenit o zonă de cercetare cu creștere rapidă academică și profesională. Problemele includ luarea în considerare a clonării, cercetarea celulelor stem, traficul de organe, alimentele modificate genetic, ingineria genetică umană, genomica, infertilitatea, etc, etc
Etica juridică: un cod etic care reglementează comportamentul oamenilor angajaţi în practica de drept. Normele model se adresează, de obicei relaţiei client-avocat, taxelor unui avocat ca apărător în procedurile adversarului, relațiilor cu alte persoane decât clienții, firmelor și asociațiilor de avocatură, serviciilor publice, promovării și menținerii integrității profesiei. Respectarea confidențelor clientului, sinceritatea față de tribunal, veridicitatea în declaraţiile altora, și independența profesională sunt unele dintre caracteristicile definitorii ale eticii juridice.
Etica în afaceri: analizează principiile etice și morale sau problemele etice care pot apărea într-un mediu de afaceri. Aceasta include responsabilitatea socială corporativă, un concept prin care organizațiile iau în considerare interesele societății prin asumarea responsabilității pentru impactul activităților lor asupra clienților, angajaților, acționarilor, comunității și a mediului în toate aspectele operațiunilor lor, pe lângă obligația legală de a respecta legislația.
Etica mediului: ia în considerare relația etică dintre ființele umane și mediul natural. Se adresează întrebari de genul "Ar trebui să continuăm defrişarea pădurilor de dragul consumului uman?",: Ar trebui să continuăm să facem vehicule cu acționare pe benzină, epuizând resursele de combustibili fosili în timp ce există tehnologie pentru a crea vehicule cu emisii zero? ,: Ce obligații de mediu avem nevoie pentru a-l păstra pentru generațiile viitoare? "," Este corect pentru oameni să provoace cu bună știință dispariția unei specii pentru confortul umanităţii (perceput sau real)? "
Etica Informațiilor: investighează problemele etice care decurg din dezvoltarea și aplicarea calculatoarelor și tehnologiilor informaționale. Aceasta este interesată de probleme cum ar fi intimitatea informațiilor, dacă agenții artificiali pot fi morali, cum ar trebui să se comporte în infosferă, şi problemele de proprietate și drepturile de autor care rezultă din crearea, colectarea, înregistrarea, distribuirea, prelucrarea, etc, a informațiilor.
Etica mass-media: se ocupă cu principiile etice și standardele specifice ale mass-media, în general, inclusiv problemele etice referitoare la jurnalism, publicitate și marketing, precum și mass-media de divertisment.
Doctrine majore
Sub titlul Eticii, cele mai importante doctrine sau teorii includ:
Under the heading of Ethics, the major doctrines or theories include:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu