Dualismul

Dualismul

Introducere | Istoria dualismului | Tipurile dualismului

Introducere

Dualismul în metafizică este credința că există două tipuri de realităţi: materială (fizică) și imaterială (spirituală). În filosofia minții, dualismul este poziția în care care mintea şi corpul sunt într-un fel categoric separate unul de altul, și că fenomenele mentale sunt, în unele privințe, non-fizice în natură.

El poate fi în contrast (atât ca noţiune metafizică, cât și în ceea ce privește filosofia minţii), cu diferite tipuri ale monismului (inclusiv fizicalismul și idealismul), și cu pluralismul, care susțin că în cele din urmă există multe feluri de substanțe, mai degrabă decât doar două.

Dualismul recurge la intuiția de bun simț a marii majorităţi a oamenilor fără pregătire filosofică, iar mentalul și fizicul, la cei mai mulţi oameni par să aibă proprietăți total diferite, și, poate, ireconciliabile,. Evenimentele mentale au o anumită calitate subiectivă a lor (cunoscută sub numele de qualia sau "modurile în care vedem noi lucrurile"), în timp ce evenimentele fizice nu au. Criticii dualismului au întrebat de multe ori cum ceva cu totul imaterial poate afecta ceva cu totul material (problema interacţiunii cauzale). Datorită cunoaşterii dobândită de știința modernă, puțini neurologi, dac-or mai fi, ar lua în considerare o poziție dualistă, deoarece credințele moniste, cum ar fi fizicalismul, sunt acum mult mai familiare în domeniul filosofiei.


Istoria Dualismului

Dualismul poate fi urmărit în trecut la Platon și Aristotel, precum ș la şcolile timpurii de filosofie hindusă, Samkhya și Yoga.

Platon a formulat pentru prima oară celebra sa Teorie a formelor, substanțe distincte și imateriale din care obiectele și alte fenomene pe care le percepem în lume nu sunt nimic mai mult decât simple umbre. El a susținut că, pentru ca intelectul să aibă acces la aceste concepte sau idei universale, mintea trebuie să fie ea însăşi o entitate non-fizică, imaterială.

Aristotel a susținut că, dacă intelectul ar fi fost un organ specific material (sau o parte a unui organ), atunci s-ar fi limitat doar la a primi anumite tipuri de informații (în același fel în care ochiul este limitat să recepţioneze datele vizuale). Deoarece intelectul este capabil să recepţioneze și să reflecteze asupra tuturor tipurilor de date, rezultă că nu e posibil să fie un organ fizic și prin urmare trebuie să fie imaterial.

Neoplatonicii creștini au identificat formele lui Platon cu sufletele și au crezut că sufletul era substanța fiecărei ființe umane în parte, în timp ce corpul era doar o umbră sau o copie a acestor fenomene eterne. Pentru Sf. Toma de Aquino, sufletul era încă substanța ființei umane,dar, similar cu propunerea lui Aristotel, era posibil ca, doar prin manifestarea sa în interiorul corpului uman, o persoană să fi putut spune că este o persoană.

Cu toate acestea, Dualismul a fost formulat mai precis de René Descartes în secolul al 17-lea. Descartes a fost primul care a formulat problema minte-corp în forma în care există astăzi, și primul care a identificat în mod clar mintea cu conștiința și cu cunoaşterea sinelui, și care a separat mintea de creierul care era  sediul fizic al inteligenței . El a realizat că s-ar fi putut îndoi că a avut un corp (poate că a visat despre asta, sau că a fost o iluzie creată de un demon rău), dar nu se putea îndoi că a avut o minte, ceea ce a sugerat că mintea şi corpul trebuie să fie (două) lucruri diferite. Cu toate acestea, mintea imaterială și corpul material, deşi sunt substanțe distincte din punct de vedere ontologic, interacționează cauzal într-un fel nespecificat prin intermediul glandei pineale.


Tipurile Dualismului

Dualismul substanţă (sau dualismul cartezian) susține că mintea este o substanță care există în mod independent - mentalul nu are extensie în spațiu, iar materialul nu poate gândi. Acesta este tipul de dualism cel mai cunoscut, susţinut de Descartes, şi este compatibil cu mai multe teologii care susțin că sufletele nemuritoare ocupă un "tărâm" independent de existență distinct de cel al lumii fizice.

Dualismul proprietăţilor (iar uneori cunoscut sub numele de fizicalismul simbol (?)) , susține că mintea este un grup de proprietăți independente care apar din creier, însă ea nu este o substanță distinctă. Astfel, atunci când materia este organizată într-un mod adecvat (de exemplu, în felul în care este organizată  viaţa organismelor umane), apar proprietățile mentale.

Există trei tipuri principale ale dualismului proprietăţilor:

Interacționismul, care admite că, provocările (cauzele) mentale (cum ar fi credințele și dorințele) pot produce efecte materiale, și invers. Descartes credea că aceste interacţiuni fizice  aveau loc în glanda pineală.

Ocazionalismul, afirmă că o bază materială de interacțiune între material și imaterial este imposibilă, și că interacțiunile au fost în realitate cauzate de intervenția lui Dumnezeu în fiecare ocazie individuală . Nicolas Malebranche a fost marele susţinător al acest punct de vedere.

Paralelismul (sau paralelismul psihofizic), susține că, provocările (cauzele) mentale au doar efecte mentale, iar cauzele fizice au doar efecte fizice, dar că Dumnezeu a creat o armonie prestabilită, astfel încât există (doar) impresia că evenimentele fizice și mentale (care în realitate sunt monade, complet independente unele de altele) cauzează, și sunt cauzate unul de celălalt. Acest punct de vedere neobișnuit a fost cel mai evident susținut de Gottfried Leibniz.

Epifenomenalismul, care afirmă că evenimentele mentale sunt inerte din punct de vedere cauzal (de exemplu, nu au consecinţe fizice). Evenimentele fizice pot cauza alte evenimente fizice, și evenimentele fizice pot cauza evenimente mentale, dar evenimentele mentale nu pot cauza nimic, deoarece acestea sunt din punct de vedere cauzal doar produse secundare inerte ale evenimentelor fizice care au loc în creierul lumii fizice (de exemplu, epifenomenele). Această doctrină a fost formulată pentru prima dată de Thomas Henry Huxley în secolul al 19-lea, cu toate că se bazează pe mult mai vechile teorii ale materialismului lui Thomas Hobbes.

Dualismul predicatelor susţine că este nevoie de mai mult de un predicat (ceea ce descrie subiectul unei propoziţii) pentru a da un sens lumii, și că experiențele psihologice prin care trecem nu pot fi redate în termenii  (sau reduse la) predicatelor  fizice ale limbilor naturale.

Dualismul epistemologic (de asemenea, cunoscut ca reprezentaționalism sau realism indirect) este de părere că în epistemologie lumea pe care o vedem în experiența conștientă nu este lumea reală în sine, ci doar o replică sub forma unei realităţi virtuale în miniatură a acestei lumi, într-o reprezentare internă.


http://www.philosophybasics.com/branch_dualism.html

* * *