Realismul

Realismul
Introducere | Realismul platonician | Realismul moderat | Realismul modal | Realism moral | Alte tipuri de realism

Introducere

Realismul, la modul  simplist și mai general, este de părere că entitățile de un anumit tip au o realitate obiectivă, o realitate care este complet independentă ontologic de schemele noastre conceptuale, practicile lingvistice, convingeri, etc. Astfel, entitățile (inclusiv conceptele abstracte și universaliile, precum și mai multe obiecte concrete) au o existență independentă de actul de percepție, și independentă de numele lor.

Doctrina şi-a avut începuturile, cu filosofii presocratici, cum ar fi Thales, Heraclit și Parmenide, dar formularea sa definitivă a fost cea a lui Platon și teoria sa despre Forme (a se vedea secțiunea privind realismul platonic de mai jos).

Filosofii de mai târziu (în special creștinii) au modificat și adaptat doctrina pentru a servi nevoilor lor:

• Sf. Augustin a modificat realismul lui Platon susţinând că universaliile au existat înainte de universul material în mintea creatoare a lui Dumnezeu, și că omenirea are ca precedent universal un singur bărbat (explicând astfel vechimea conceptelor problematicii teologice, cum ar fi transmiterea păcatului originar în rasa umană, și unitatea Trinității).

• Sf. Anselm a crezut că poate obține adevărul privind  existenţa realităţii prin luarea în considerare a unui ideal sau universalie, și a susținut că, deoarece Dumnezeu este fiinţa supremă, el trebuie să existe atât în realitate, cât și în gândire (pentru că, în cazul în care ar exista numai în gândire, ar putea fi concepută o altă existenţă superioară).

• Sf. Toma de Aquino a construit pe Realismul atenuat al lui Aristotel (vezi sectiunea despre Realismul moderat de mai jos), pentru a susține că rațiunea umană nu poate înțelege în totalitate ființa lui Dumnezeu, dar că ar putea fi folosită raţiunea în teologie ori de câte ori este necesară conectarea dintre universalii și obiectele individuale.

Acesta (realismul) este un concept care are repercusiuni în întreaga filozofie - în Metafizică, Epistemologie, Etică, Estetică, Politică, Filosofia percepției, Știință, Matematică, Religie, Drept, etc - si este la fel de controversat astăzi aşa cum a fost şi pentru grecii antici.

Realismul este în contrast cu anti-realismul (totalitatea poziţiilor care neagă realitatea obiectivă a entităților) și cu nominalismul (poziția prin care conceptele abstracte, termenii generali sau universaliile nu au nici o existență independentă, ci există doar ca nume) și cu Idealismul (poziția conform căreia mintea este tot ceea ce există, si că lumea exterioară este o iluzie creată de minte).

Exista mai multe tipuri şi grade diferite de realism, dintre care unele sunt descrise în detaliu în secțiunile de mai jos, și altele care sunt atinse pe scurt în secţiunea Alte tipuri de realism, de mai jos.

Realismul platonician 

Realismul platonician este punctul de vedere, exprimat de filozoful grec antic Platon, că există universalii. O universalie este o proprietate a unui obiect, care poate exista în mai mult de un singur loc, în același timp (de exemplu, calitatea de  "roşeaţă"). Deoarece universaliile au fost considerate de către Platon a fi forme ideale, această poziție este în mod confuz numită  şi Idealismul platonic

Problema universaliilor este o problemă veche (introdusă de filozofii presocratici ca Thales, Heraclit și Parmenide) cu privire la: Care este semnificaţia substantivelor și adjectivelor comune, cum ar fi "om", "copac", "alb", etc Care este starea logică și existențială a "lucrului" la care aceste cuvinte se referă? Este de fapt un lucru, sau un concept? Este ceva care există în realitate, în afara minţii, sau nu? Dacă este așa, atunci este ceva fizic sau ceva abstract? Este separat de obiectele materiale, sau o parte din ele într-o oarecare măsură? Cum poate un lucru în general, să fie mai multe lucruri, în particular?

Soluția lui Platon este că universaliile există cu adevărat, cu toate că nu în același fel în care există obiectele fizice obișnuite, dar într-un gen de formă spirituală a  existenței, în afara spațiului și timpului, însă nu la orice distanţă spațial a sau temporală de organismele oamenilor. Astfel, oamenii nu pot să vadă sau să vină în vreun fel în contact senzorial cu universaliile, și este lipsit de sens să se aplice categoriile de spațiu și timp pentru ele, dar, ele pot fi totuşi percepute ca existenţă.

Un tip de universalie definită de Platon este Forma, care nu este deloc o entitate mentală, ci mai degrabă o idee sau arhetip sau model original, după care obiectele particulare, proprietățile și relațiile sunt copiate. "Formele" (cu  "f" mic) sau aparențele pe care le vedem, în conformitate cu Platon, nu sunt reale, dar literalmente imită adevărata "Formă" (cu "F" majusculă). Formele sunt susceptibile de a fi instanțiate de către una sau mai multe particularităţi diferite, care sunt, în esență, copii materiale ale Formelor - se spune că particularităţile "participă" la Forme, şi se mai spune că Formele "există" în particularităţi.

Potrivit lui Platon, Formele platoniciene deţin cea mai mare și cea mai fundamentală formă a realităţii. Ele sunt perfecte pentru că sunt neschimbătoare. Lumea Formelor este separată de propria noastră lume (lumea substanțelor sau lumea materială) și este adevărata bază a realității. Aflate dincolo de materie, Formele sunt cele mai pure dintre toate lucrurile. Adevărata cunoaștere sau inteligență este abilitatea de a cuprinde lumea Formelor cu mintea .

Justificarea de bază a lui Platon pentru existența formelor este doar intuitivă, argumentată de percepția umană (o generalizare care se aplică în mod egal obiectelor care sunt în mod clar diferite, de exemplu cer albastru și covor albastru), și de perfecțiune (un model perfect pentru diferite copii imperfecte, care sunt copii diferite, dar recognoscibile ale aceluiași lucru,  de exemplu, cercurile eronate trebuie să fie copiile imperfecte ale aceluiași lucru - ale cercului perfect ).

Platon însuși a fost foarte conștient de limitele teoriei sale, și, în particular a născocit "Argumentul celui de-al treilea om" împotriva propriei teorii: dacă o Formă și o particularitate sunt la fel, atunci trebuie să existe un alt (al treilea) lucru care se aseamănă cu ele, ceea ce duce la o regresie infinită. Într-o versiune ulterioară (mai degrabă nesatisfăcătoare) a teoriei, el a încercat să eludeze această obiecție susţinând că în realitate nu există astfel de particularităţi: ele "imită" Formele, doar părând a fi particularităţi.


Aristotel subliniază că dovada Formelor și universaliilor se bazează pe cunoștințe anterioare: dacă, mai întâi, nu am fi știut, ce sunt universaliile, n-am fi avut nici o idee despre ceea ce am încercat să demonstrăm, și astfel nu am fi putut încerca să dovedim aceasta. De asemenea, el a afirmat că universaliile și particularităţile se împlică una pe cealaltă: din punct de vedere logic una este înainte sau după cealaltă dar, în cazul în care acestea urmează să fie considerate ca fiind distincte, atunci nu pot fi "universalii" și "particularităţi" (în acelaşi timp).

Alţi critici au argumentat că Formele, nefiind spațiale, nu pot să aibă o formă exterioară, asa că ele nu pot fi  acea particularitate a lor, cum ar fi că un măr este același tipar ca și Forma mărului. Ei au pus la îndoială, de asemenea, modul în care cineva poate concepe o Formă existentă în vreun tărâm special al universului, în afara spațiului și timpului, deoarece un astfel de concept nu poate veni de la percepția senzorială.

Realismul moderat

Realismul moderat este de părere că nu există nici o lume separată în care în care există universalii (sau concepte universale), dar că acestea sunt situate în spațiu și timp, oriunde se întâmplă să se manifeste. Realismul moderat reprezintă o cale de mijloc între realismul platonician sau realismul extrem (a se vedea secțiunea de mai sus) și extrema opusă, nominalismul (poziția conform căreia conceptele abstracte, termenii generali sau universaliile nu au o existență independentă, ci există doar ca nume).

Se distinge între lucrul în sine şi modul în care aceasta există: un lucru există în minte ca o universalie, și în realitate există ca o individualitate. Astfel, ceea ce ideile  noastre ne reprezintă a fi o universalie nu există în afara minții ca o universalie, ci ca o individualitate. Prin urmare, Realismul moderat recunoaște atât sensul cunoaşterii care prezintă lucrurile în individualitatea lor, cât și cunoaşterea conceptual intelectuală, care prezintă lucrurile în natura lor mai abstractă.


O încercare similară de a reduce decalajul dintre realism și nominalism este cunoscută ca şi conceptualism, doctrina (inițiată de Peter Abelard), că universaliile există numai în minte și nu au nici o realitate externa sau substanțială. Conceptualismul modern, așa cum este reprezentat de Immanuel Kant, susține că universaliile nu au legătură cu lucrurile exterioare, deoarece acestea sunt produse exclusiv de strucrile şi funcţiunile apriorice ale mentalului nostru.

Aristotel a îmbrățișat o formă a realismului moderat, așa cum a făcut Sf. Toma de Aquino, și chiar unii filosofi moderni cum ar fi francezii Jacques Maritain (1882 - 1973) și Étienne Gilson (1884-1978).

Realismul modal

Realismul modal este punctul de vedere, propus în special de David Lewis (1941 - 2001), că lumile posibile sunt la fel de reale ca și lumea actuală în care trăim, și nu doar posibilități abstracte. Termenul se întoarce la teoria lumilor posibile a lui Gottfried Leibniz, pe care le-a folosit pentru a analiza noțiunile modale ale necesităţii și posibilităţii.

Lewis a afirmat că:

• Lumile posibile există: ele sunt la fel de reale ca și lumea noastră.
• Lumile posibile sunt de același fel cu lucrurile din lumea noastră: ele diferă în conținut, nu în natură.
• Lumile posibile nu pot fi reduse la ceva mai elementar: acestea sunt entități ireductibile, de sinte stătătoare.
• Când vorbim de lumea noastră "reală", termenul "real" este demonstrativ (indicând  doar o stare particulară a lucrurilor): asta nu înseamnă că lumea noastră este mai reală decât oricare alta.
• Lumile posibile sunt izolate unele de altele din punct de vedere spatio-temporal: acestea nu există în același spațiu sau timp.
• Lumile posibile sunt izolate cauzal unele de altele: acestea nu interacționează unele cu altele.

Lewis îşi ridică mai multe linii de argumentare împotriva teoriei sale, și apoi continuă să le contracareze, dar aceasta (teoria) s-a dovedit a fi deosebit de rezistentă, în ciuda afrontului său aparent, de bun simț.

Realismul moral

Realismul moral (sau Obiectivismul moral) este punctul de vedere meta-etic (a se vedea secțiunea de etică), că există valori morale obiective care sunt independente de percepţia noastră cu privire la ele sau de atitudinea noastră noastră față de ele. Prin urmare, judecățile morale descriu fapte morale. Este un punct de vedere cognitiv (cognitivismul fiind de părere că sentinţele etice exprimă propuneri și sunt, prin urmare, "capabile de adevăr", de exemplu ele sunt capabile de a fi adevărate sau false), și contrastează cu teoriile expresiviste sau non-cognitiviste ale judecăţii morale, teoriile erorii , teoriile fictionaliste și constructiviste sau teoriile relativiste.

Platon și (fără îndoială) Immanuel Kant și Karl Marx au fost realiști morali, precum și mai mulţi filosofi contemporani, cum ar fi G.E. Moore și Ayn Rand.

Realismul moral, probabil că admite ca normele obișnuite ale logicii să fie aplicate în mod direct la afirmaţiile morale. Aceasta (logica) permite, de asemenea, soluționarea dezacordurilor morale, încât, dacă două convingeri morale se contrazic una pe alta, realismul moral (spre deosebire de unele sisteme meta-etice) spune că acestea nu pot fi ambele drepte și astfel ar trebui să existe o cale de rezolvare a situației.

Criticii au susținut că, în timp ce realismul moral ar putea să explice cum să se rezolve conflictele morale, el nu poate explica, în primul rând, cum au apărut aceste conflicte. Alții au susținut că realismul moral postulează un fel de "fapt moral", care este nematerial și neobservabil și, prin urmare, inaccesibil de metoda științifică

Alte tipuri de realism

În afară de cele mai larg cunoscute tipuri ale realismului descrise în secțiunile de mai sus, există multe alte discipline, care sunt legate de realism, inclusiv:

În metafizică:

Realismul transcendental este teoria, descrisă (deși nu subscrisă) de Immanuel Kant, care înseamnă că oamenii au o înțelegere perfectă a limitărilor propriilor minți. Kant însuși a fost un Idealist transcendental în care el considera că experienţa noastră privind lucrurile este despre modul în care ne apar, și nu credea că s-ar putea înțelege vreodată lumea așa cum există de fapt.


Realismul organic (sau filosofia organismului, cunoscută acum ca filosofia proceselor) este filozofia metafizică a lui Alfred North Whitehead, în care formele subiective completează obiectele sau formele eterne ale lui Platon. Teoria identifică realitatea metafizică cu schimbarea și dinamismul, și susține că schimbarea substanţei nu este iluzorie sau pur accidentală, ci mai degrabă adevărata piatră de temelie a realității sau a fiinţei.

În Epistemologie:

Realismul epistemologic (considerat o subcategorie a obiectivismului) este de părere că ceea ce știi despre un obiect există independent de mintea ta. Acesta este direct legat de teoria corespondenţei adevărului (că adevărul sau falsitatea unei afirmaţii este determinată doar de modul în care aceasta se referă la lume, și dacă descrie cu precizie, sau corespunde, cu acea lume).

Realismul indirect  (de asemenea, cunoscut ca reprezentaționalism sau dualism epistemologic) este viziunea că lumea pe care o vedem în experiența conștientă nu este lumea reală în sine, ci doar o replică în miniatură a realităţii virtuale a acestei lumi într-o reprezentare internă.

Noul realism este o teorie a secolului 20 care a respins dualismul epistemologic al lui John Locke și vechile forme ale realismului, pe motiv că, atunci când cineva este conștient de un obiect, este o greşeală să se spună că există două fapte distincte: cunoașterea obiectului într-o minte oarecare, și un obiect extra-mental în sine.

În Etică:

Realismul moral este viziunea meta-etică că există valori morale obiective care sunt independente de felul în care le percepem sau de atitudinea noastră față de ele. Prin urmare, judecățile morale descriu fapte morale. Acesta, probabil că admite ca normele obișnuite ale logicii să fie aplicate în mod direct la afirmaţiile morale. Aceasta (logica) permite, de asemenea, soluționarea dezacordurilor morale, încât, dacă două convingeri morale se contrazic una pe alta, realismul moral (spre deosebire de unele sisteme meta-etice) spune că acestea nu pot fi ambele drepte și astfel ar trebui să existe o cale de rezolvare a situației. Platon și (fără îndoială) Immanuel Kant și Karl Marx au fost realiști morali, precum și mai mulţi filosofi contemporani, cum ar fi G.E. Moore și Ayn Rand.

Cvasi-Realismul este teoria meta-etică conform căreia, deși pretențiile noastre morale sunt proiectiviste (atribuirea sau proiectarea calităților asupra unui obiect, ca și cum aceste calități de fapt, fac parte din el), le înțelegem din punct de vedere realist, ca parte a experienței noastre etice cu privire la lume . Teoria a fost dezvoltată de Simon Blackburn (n. 1944), care i-a contestat pe filosofii care spun că cele două situații pot cere diferite răspunsuri etice fără a face referire la o diferență a situaţiilor în sine, și a susținut că, deoarece aceasta provocare este efectiv nepotrivită, trebuie să existe o componentă realistă în noțiunile noastre de etică. Cu toate acestea, Blackburn a recunoscut că etica nici nu poate fi în întregime realistă, pentru că acest lucru nu ar permite fenomene, cum ar fi dezvoltarea treptată a poziţiilor etice de-a lungul timpului.

În Estetică:

Realismul estetic este de părere că realitatea, sau lumea, are o structură care este frumosă, și care unifică contrariile aşa cum ar trebui într-o mare operă de artă, şi este posibil, prin urmare, să poată fi placută sincer, ca şi cum ar fi o operă de artă. Teoria a fost dezvoltată de poetul şi criticul american Eli Siegel în 1941, și a devenit un fel de cult încât adepţii săi l-au revendicat ca adevăratul răspuns pentru fericirea universală, pe motivul celei mai profunde dorințe a tuturor de a place lumea în mod cinstit sau corect .

În filosofia politică:

Realismul politic (sau politica puterii) este teoria din filosofia politică conform căreia motivația principală a statelor este dorința de putere sau de securitate militară și economică, mai degrabă decât de idealuri sau de etică. Acesta vede din perspectiva hobbesiană că omenirea nu este în mod inerent binevoitoare, ci mai degrabă centrată pe sine si competitivă, precum și ca fiind inerent agresivă și/sau obsedată de securitate. Istoric, o astfel de viziune poate fi urmărită în trecut de la Sun Tzu și Han Feizi în China antică, Tucidide în Grecia antică și Chanakya în India antică, trecând prin filosofii politici Niccolo Machiavelli și Thomas Hobbes, până la cei mai moderni politicieni şi teoreticieni ai zilei precum Otto von Bismarck , Carl von Clausewitz, Charles de Gaulle și Iosif Stalin.

Realismul liberal (de asemenea, cunoscut sub numele de Școala engleză a teoriei relațiilor internaționale) este teoria din filosofia politică conform căreia există o societate a statelor la nivel internațional, în ciuda lipsei unui stat conducător sau mondial. Acesta susține o tradiție raționalistă sau grotiană , căutând o cale de mijloc între politicile puterii din realismul politic și utopismul teoriilor revoluționare. Realismul liberal susține că, în timp ce sistemul internațional este anarhic, ordinea poate fi promovată prin intermediul diplomației, dreptului internațional și organizaţiilor.

Neorealismul (sau realismul structural) este teoria că structurile internaționale acționează ca o constrângere asupra comportamentului statului, astfel încât numai statele ale căror rezultate se încadrează într-un interval scontat, poate fi de așteptat să supraviețuiască.

În filosofia religiei:

Realismul creștin este o filozofie a secolului 20, susținută de Reinhold Niebuhr (1892-1971), care consideră că împărăția cerurilor nu poate fi realizată pe Pamant, din cauza tendințelor corupţiei înnăscute ale societății. Datorită nedreptăților naturale care apar pe Pământ, o persoană este, prin urmare, forţată să compromită existenţa împărăției cerurilor pe pământ.


Realismul mistic este punctul de vedere, originat de filosoful rus Nikolai Alexandrovici Berdiaev (1974 - 1948), că entitățile divine sunt reale, chiar dacă acestea nu există în termenii definiţiei unei existenţe  normale (de exemplu ocuparea spațiului, proprietatea materială, existenţa în timp, și fiinţa afectată de cauzalitate).

În Filosofia Percepției:

Realismul critic este teoria care susține că există o realitate independentă de minte care  poate fi cunoscută în mod obiectiv, și că unele dintre datele simţurilor noastre reprezintă cu exactitate aceste obiecte externe, proprietăți și evenimente, în timp ce altele nu. Teoria este o preluare modernă a ideilor lui Locke și Descartes că datele senzoriale ale calităților secundare (cum ar fi culoarea, gustul, textura, mirosul și sunetul) nu reprezintă nimic în lumea exterioară, chiar dacă acestea sunt cauzate de calitățile primare (cum ar fi forma, dimensiunea, distanta, duritatea și volumul).

Realismul naiv (cunoscut de asemenea ca realismul direct sau realismul bunului simţ) este o teorie a bununului simt al percepției, considerând că lumea este foarte aproape de felul în care bunul nostru simţ ne-o prezintă (toate obiectele sunt compuse din materie, ele ocupă spațiu, și au proprietăți cum ar fi dimensiunea, forma, textura, mirosul, gustul si culoarea, toate acestea fiind de obicei percepute corect). Oponenții teoriei (cum ar fi Bertrand Russell) au atacat-o ca nu ţine cont de fenomenul pentru care același obiect poate apărea diferit la diferite persoane, sau la aceeași persoană în momente diferite. Această teorie poate fi în contrast cu realismul științific (vezi mai jos).

Realismul reprezentativ, (de asemenea, cunoscut sub numele de realism indirect, dualism epistemologic și voalul percepţiei), este teoria că noi nu (și nu putem) percepe lumea exterioară în mod direct. Astfel, o barieră sau un voal de percepție (între minte și lumea existentă) împiedică cunoaşterea la primă mână  (fără intermediar) a ceva ce este dincolo de ea. În schimb, noi cunoaştem doar ideile noastre sau interpretările obiectelor din lume (reprezentaționalismul), deși el pretinde (spre deosebire de Idealism) că aceste idei vin din datele senzoriale ale unei lumi exterioare, reală, materială. Teoria a fost susţinută la diferite niveluri de Aristotel, Baruch Spinoza, Rene Descartes, John Locke și Bertrand Russell.

Hiper-realismul (sau hiper-realitatea) este punctul de vedere în semiotică și filosofia post-modernistă, conform caruia constiinta este în imposibilitatea de a distinge realitatea de fantezie, mai ales în culturile post-moderne avansate tehnologic. În acest fel, conștiința definește ceea ce este de fapt "real" într-o lume în care o multitudine de mass-media poate modela şi filtra radical evenimentul original, fiinţa sau experiența descrisă.

În Filosofia Științei:

Realismul științific este de părere că lumea descrisă de știință este lumea reală, independent de ceea ce am putea considera că e, și că lucrurile neobservabile despre care vorbeşte ştiinţa sunt un pic diferite de lucrurile observabile obișnuite. Susținătorii săi subliniază că cunoașterea științifică este progresivă în natură, și că este capabilă să prezică fenomenele cu succes remarcabil. Un exemplu de realist științific este John Locke, care a susţinut că lumea conține doar calitățile primare (cum ar fi forma, dimensiunea, distanta, duritatea și volumul), și că alte proprietăți au fost în întregime subiective, în funcție de existența lor asupra unor perceptori care pot observa obiectele. Cu toate acestea, deși este legat de poziții mult mai vechi filosofice, inclusiv raționalismul și realismul, el (realismul ştiinţific) este, în esență, o teză a secolului 20, dezvoltată în mare parte ca reacție la pozitivismul logic.


Realismul entităţii este o teorie din cadrul realismului științific care susține că entitățile teoretice care caracterizează teoriile științifice (de exemplu, "electronii") ar trebui să fie considerate ca reale numai dacă se referă la fenomene care pot fi manipulate și investigate în mod independent. Realismul entităţii nu se implică în opiniile privind adevărul teoriilor științifice, dar postulează "succesul manipulativ", drept criteriu prin care se judecă realitatea (de obicei neobservabilă) entităților științifice.

Realismul constructiv este punctul de vedere în filosofia ştiinței că teoria constructivismului (că oamenii construiesc ceea ce se înţelege prin structurile actuale ale cunoaşterii, și că cunoașterea este condiționată de convenție, de percepția umană, și de experiența socială) se aplică în domeniul ştiinţei. El utilizează o strategie numită "strangificare" (înstrăinare), ceea ce înseamnă luarea unui sistem de propoziţii științifice din contextul lor si punerea acestuia într-un alt context.


În filosofia matematicii:

Realismul matematic este de părere că adevărurile matematice sunt obiective, și că entitățile matematice există independent de mintea umană, și, prin urmare, trebuie să fie descoperite, mai degrabă decât inventate. Există diferite tipuri de realism matematic, în funcție de ce fel de existență se consideră că au entitățile matematice. Viziunea efectivă a ecourilor vechii doctrine a realismului platonician (a se vedea secțiunea de mai sus).

În Filozofia dreptului:

Realismul juridic (legal) este teoria că toate legile sunt făcute de fiinţe umane și, prin urmare, sunt obiectul unor metehne umane, slăbiciuni și imperfecțiuni. Teoria a fost dezvoltată în prima jumătate a secolului 20, în principal de Oliver Wendell Holmes in Statele Unite si Axel Hägerström în Scandinavia. Mulți legişti realiști cred că legea din cărți (statute, cazuri, etc) nu determină în mod necesar rezultatele  litigiilor juridice (indeterminarea legii); mulți cred că abordarea interdisciplinară  (de exemplu, sociologic și antropologic) a legii este importantă; mulți cred, de asemenea, în instrumentalismul legal, consideră că legea ar trebui să fie folosită ca un instrument de realizare a scopurilor sociale și de echilibrare a intereselor societății concurente.

Există, de asemenea mai multe mișcări ale realismului în arte (arte vizuale, teatru, literatură, film, etc), care, în general, încearcă să descrie subiectele așa cum apar în viața de zi cu zi, precum și multe mișcări legate de realism ca hiperrealismul, realismul fantastic, realismul magic, fotorealismul, realismul poetic, realismul social, realismul socialist, etc.

http://www.philosophybasics.com/branch_realism.html

* * *