miercuri, 30 septembrie 2015

00 Epistemologia - sinteză

Epistemologia

Introducere | Ce este cunoașterea? | Cum se dobândește cunoaşterea? | Ce pot oamenii să cunoască? | Doctrine majore

Introducere

Epistemologia este studiul naturii și scopului cunoaşterii și al convingerii justificate. Aceasta analizează natura cunoașterii și cum se raportează la noțiuni similare, cum ar fi adevărul, credința și justificarea. De asemenea, se ocupă cu mijloacele de producere a cunoaşterii, precum și cu scepticismul cu privire la diferite revendicări ale cunoașterii. Aceasta este în esență despre problemele care au de a face cu crearea și difuzarea cunoaşteii în anumite domenii de cercetare.

Epistemologia pune întrebări, cum ar fi: "Ce este cunoașterea?", "Cum este dobândită cunoaşterea?", "Ce ştiu oamenii?", "Care sunt condițiile necesare și suficiente ale cunoașterii?", "Care este structura sa, și care sunt limitele sale?", " Ce determină justificarea convingerilor justificate? ", " Cum trebuie să înțelegem conceptul de justificare? ", " Justificarea este internă sau externă faţă de mintea proprie? "

Natura cunoaşterii discutată de obicei în epistemologie este cunoașterea propozițională, "cunoașterea că" în opoziţie cu "cunoașterea cum" (de exemplu, cunoaştera că  "2 + 2 = 4", spre deosebire de cunoașterea modului în care se face adunarea a două numere).

Ce este cunoașterea?

Cunoașterea este conștientizarea și înțelegerea aspectelor particulare ale realitatii. Este informația clară, lucidă obținută prin procesul raţiunii aplicată la realitate. Abordarea tradițională este că cunoașterea necesită trei condiții necesare și suficiente, astfel încât cunoaşterea să poată fi definită ca "adevărata convingere justificată":
  • adevăr: deoarece afirmaţiile false nu pot fi cunoscute - pentru ca ceva să conteze ca şi cunoaştere, trebuie să fie, de fapt, adevărat. Aşa cum în mod faimos (dar mai degrabă confuz) a spus-o Aristotel:. "A spune despre ceva care este, că nu este, sau a spune despre ceva care nu este, că este, este fals. Totuşi, a spune despre ceva care este, că este, sau despre ceva care nu este, că nu este, este adevărat. " 
  • credință: pentru că nu poate fi cunoscut ceva care, chiar nu este crezut - afirmația "Cunosc X, dar nu cred că X este adevărat" este contradictorie. 
  • justificare: în dezacord cu credinţa în ceva doar ca o chestiune de noroc.
Partea cea mai controversată din toate acestea este definirea justificării, și există mai multe școli de gândire pe această temă:
  • Potrivit evidenţialismului, ceea ce face o credinţă justificata în acest sens este deţinerea unor dovezi - o credință este justificată în măsura în care corespunde dovezilor unei persoanei. 
  • Diferite tipuri de reliabilism sugerează că fie: 1) justificarea nu este necesară pentru cunoaștere cu condiția ca adevărul credinţei să fie rezultatul unei metode fiabile; fie 2) justificarea este necesară, dar orice proces cognitiv credibil (de exemplu, viziunea) este o justificare suficientă.
  • Totuși, o altă școală, infailibilismul, susține că o credință trebuie să fie nu numai adevărată și justificată, dar că justificarea credinței trebuie să necesite adevărul său, astfel încât justificarea credinței trebuie să fie infailibilă.
O altă dezbatere se concentrează să determine dacă justificarea este externă sau internă:
  • Externalismul susține că factorii considerați "externi" (îsemnând în afara stărilor psihologice ale celor care dobândesc cunoaşterea)  pot fi condiţii ale cunoașterii, astfel încât, dacă faptele relevante care justifică o afirmaţie sunt externe, atunci ele sunt acceptabile.
  • Internalismul, pe de altă parte, susține că toate condițiile unei cunoaşteri eficiente sunt înlăuntrul stărlor psihologice ale celor care dobândesc cunoșterea.
Aşa cum, recent, în 1963, filosoful american Edmund Gettier a abordat această teorie tradițională a cunoașterii într-o discuție în care susținea că există anumite circumstanțe în care cineva nu are cunoaştere, chiar și atunci când toate condițiile de mai sus sunt îndeplinite (problemele lui Gettier). De exemplu: Să presupunem că ceasul de pe campus (care menţine ora exactă și este bine întreținut) a încetat să funcţioneze la 11:56 noaptea trecută, și încă nu a fost reparat. Pe drumul către orele mele de după-amiază, exact douăsprezece ore mai târziu, privesc la ceas și îmi formulez convingerea că este ora 11:56. Convingerea mea este adevărată, desigur, deoarece ora este într-adevăr 11:56. Și credința mea este justificată, deoarece nu am nici un motiv să mă îndoiesc de faptul că ceasul funcţionează, și nu pot fi învinuit pentru întemeierea convingerilor mele cu privire la ora pe care o arată ceasul. Cu toate acestea, pare evident că eu nu știu că este ora 11:56. La urma urmei, dacă aș fi trecut pe lângă ceas un pic mai devreme sau un pic mai tarziu, aş fi rămas cu o credință falsă, mai degrabă decât cu una adevărată.

Cum se dobândeşte cunoaşterea?

Cunoaşterea propoziţională (explicită) poate fi de două feluri, în funcţie de sursa acesteia:

  • a priori (sau non-empirică), în cazul în care cunoașterea este posibilă independent de orice experienţă, sau înaintea acesteia, și necesită doar folosirea rațiunii (de exemplu, cunoașterea adevărurilor logice și a revendicărilor abstracte); sau
  • a posteriori (sau empirică), unde cunoașterea este posibilă numai în urma, sau după, o anumită experiență senzorială, în plus față de folosirea rațiunii (de exemplu cunoașterea culorii sau formei unui obiect fizic, sau cunoaşterea locațiilor geografice).

Cunoașterea faptelor empirice despre lumea fizică va implica în mod necesar percepția, cu alte cuvinte, utilizarea simțurilor. Dar toate cunoștințele necesită o anumită cantitate de raționament, analiza datelor și tragerea concluziilor. Intuiția este adesea considerată a fi un fel de acces direct la cunoașterea a priori.

Memoria ne permite să știm ceva ce am știut în trecut, chiar, poate, şi în cazul în care nu ne mai amintim justificarea inițială. Cunoașterea poate fi, de asemenea, transmisă de la un individ la altul, prin intermediul mărturiei (adică, motivarea mea pentru o anumită credință ar putea reprezenta faptul că unele surse de încredere mi-au spus că este adevărată).

Există câteva teorii principale privind dobândirea cunoaşterii:

  • Empirismul, care subliniază rolul experienței, în special experiența pe baza observațiilor perceptuale ale celor cinci simțuri în formarea ideilor, în timp ce diminuează noțiunea de idei innascute. Criteriile acestui principiu de bază au condus la fenomenalism, pozitivism, scientism și pozitivismul logic.
  • Raționalismul, care susține că, cunoaşterea nu provine din experienţă, ci mai degrabă este dobândită printr-un proces priori, sau este înnăscută (sub formă de concepte) sau intuitivă.
  • Reprezentaționalismul (sau realismul indirect sau dualismul epistemologic), care susține că lumea pe care o vedem în experiența conștientă nu este lumea reală în sine, ci doar o replică în miniatură virtual-reală a acestei lumi într-o reprezentare internă.
  • Constructivismul (sau construcţionismul), care presupune că orice cunoaştere este "construită", prin faptul că este condiționată de convenții, de percepția umană și de experiența socială.
Ce pot oamenii să cunoască?

Faptul că orice justificare dată cunoaşterii va depinde ea însăşi de o altă credință pentru justificarea sa pare să conducă la o regresie infinită.

Scepticismul începe cu imposibilitatea aparentă de a completa (termina) acest lanț infinit de raționamente, și susține că, în cele din urmă, nu există convingeri justificate și, prin urmare nimeni nu știe nimic.

Failibilismul susține, de asemenea, că o certitudine absolută despre cunoaștere este imposibilă, sau cel puțin că toate afirmaţiile despre cunoaștere ar putea, în principiu, să fie greşite. Cu toate acestea, spre deosebire de scepticism, failibilismul nu implică necesitatea de a ne abandona cunoaşterea ci, doar recunoaşterea faptului că, deoarece cunoașterea empirică poate fi modificată de următoarele observaţii, oricare dintre lucrurile pe care le preluăm ca şi cunoaştere s-ar putea dovedi a fi false.

Ca răspuns la această problemă a regresiunii, au apărut diverse școli de gândire:

  • Fundaționalismul afirmă că unele credinţe care susţin alte credințe sunt fundamentale și nu se cere o justificare prin alte credințe (auto-justificative sau convingeri infailibile, sau cele bazate pe percepție, sau anumite considerente a priori). 
  • Instrumentalismul este punctul de vedere metodologic conform căruia conceptele și teoriile sunt doar instrumente utile, și valoarea lor este măsurată prin cât de eficiente sunt în explicarea și previzionarea fenomenelor. Prin urmare, instrumentalismul neagă că teoriile sunt adevăr evaluabil. Pragmatismul este un concept similar, care susține că ceva este adevărat doar în măsura în care funcționează și are consecințe practice.
  • Infinitismul în general consideră  seria infinită ca fiind pur și simplu potențială, și un individ trebuie să aibă doar capacitatea de a face mai departe raţiuni relevante atunci când este necesar. Prin urmare, spre deosebire de majoritatea teoriilor tradiționale despre justificare, Infinitismul consideră un regres infinit ca fiind o justificare valabilă.
  • Coerentismul susține că o convingere individuală este justificată în mod circular de felul în care se potrivește (se leagă) împreună cu restul sistemul de credințe din care acesta face parte, astfel încât regresul nu acţionează în conformitate cu un model de justificare liniar.
  • Funderentismul este o altă poziție care se dorește a fi o unificare a fundaționalismului și coerentismului.

Doctrine majore
Sub denumirea de epistemologie, cele mai importante doctrine și teorii includ:

Constructivism
Deconstructionism
Empiricism
Externalism
Fallibilism
Foundationalism
Historicism
Holism
Internalism
Instrumentalism
Logical Positivism (Logical Empiricism)
Ordinary Language Philosophy
Phenomenalism
Positivism
Pragmatism
Rationalism
Representationalism
Scientism
Skepticism
Verificationism


http://www.philosophybasics.com/branch_epistemology.html

* * *

Niciun comentariu: