Fideismul
Introducere | Susţinerea fideismului | Criticile fideismului
Introducere
Fideismul (de la latinescul "fides" sau "credință") este punctul de vedere că credința religioasă depinde de credință sau revelație, mai degrabă decât de raţiune, intelect sau teologie naturală. În acest sens, este în opoziție directă cu doctrina deismului. Mai precis se opune evidenţialismului, noţiunea că credința nu trebuie păstrată dacă nu este susținută de dovezi. Prin urmare, se consideră că teologia poate include contradicții logice, fără scuze. Aceasta poate sau nu poate implica, de asemenea, denigrarea activă a argumentelor raţionale.
Fideismul învață că argumentele raționale sau științifice pentru existența lui Dumnezeu (vezi secţiunea despre filosofia religiei), sunt eronate și lipsite de relevanță, și nu au nimic de-a face cu adevărul teologiei creștine pentru că teologia creștină învață că oamenii sunt mântuiți prin credința în Dumnezeul creştin (de exemplu, credinţa în ceva nedovedit empiric), iar dacă existența Dumnezeului creştin poate fi dovedită, fie empiric, fie logic, atunci, în acea măsură credința devine inutilă sau irelevantă. Prin urmare, dacă teologia creștină este adevărată, nu este posibilă nici o dovadă imediată a existenței Dumnezeului creştin.
Susţinerea fideismului
Susţinerea fideismului este cel mai frecvent asociată, printre altele, cu patru mari filosofi: Blaise Pascal, Sřren Kierkegaard, William James, și Ludwig Wittgenstein:
Tertulian (160-235), cetăţean roman al creştinismului timpuriu, este deseori creditat cu tendințe ale fideismului timpuriu în virtutea declarației sale "Fiul lui Dumnezeu a murit - toţi oamenii trebuie să creadă acest lucru, pentru că este absurd", deși este probabil ca el să fi fost angajat într-o ironie exagerată aici, iar (de fapt) punctul său de vedere fundamenta era că, dacă o persoană în care aveți încredere vă spune că a fost martor la un eveniment miraculos, vă puteți permite să consideraţi că el poate să spună adevărul în ciuda faptului că evenimentul este foarte greu de crezut.
Formularea lui Pascal cunoscută în mod obişnuit sub numele de pariul lui Pascal este un tip de fideism în care el îi invită pe atei să vadă credința în Dumnezeu ca o alegere gratuită care conţine o posibilă recompensă. Aceasta se poate afirma, în următoarele feluri: Dacă noi credem în Dumnezeu, atunci, dacă el există, vom primi o răsplată infinită în ceruri, în timp ce în cazul în care nu există, am pierdut puțin sau nimic. În schimb, dacă nu credem în Dumnezeu, atunci, dacă el există, vom primi o pedeapsă infinită în iad, în timp ce în cazul în care nu există, vom fi câștigat foarte puțin sau nimic. "A primi o recompensă infinită în ceruri, sau a pierde puţin sau nimic" este în mod clar preferabil în comparaţie cu "a primi o pedeapsă infinită în iad sau a obţine puțin sau nimic", deci este rațional să credem în Dumnezeu, chiar dacă nu există nici o dovadă că el există.
Johann Georg Hamann (1730 - 1788), considerat a fi părintele iraționalismului modern, a clădit pe munca lui David Hume argumentând că tot ceea ce fac oamenii se bazează în cele din urmă pe credință. El a susținut că, fără credința în existența unei lumi exterioare (care niciodată nu poate fi dovedită), activităţile umane nu ar mai putea continua, așa că toate raționamentele de fapt vin din această credință și ea este fundamentală pentru condiția umană.
Existenţialismul creştin al lui Kierkegaard a cercetat problema credinței, în general, concentrându-se în special pe istoria disponibilităţii lui Avraam de a-l sacrifica pe Isaac, și întruparea lui Hristos. În cele din urmă el a afirmat că a crede în Dumnezeu întrupat a însemnat a crede în "paradoxul absolut", deoarece aceasta implică faptul ca o ființă veşnică, perfectă, să devină un om simplu. Raţional nu e posibil să se înţeleagă un astfel de fenomen - se poate crede în el doar prin luarea (asumarea) unui "salt de credință".
James a stabilit un set de condiții în care, susținea el, este rezonabil să credem în absența probei. El a numit aceasta o "opțiune autentică", care, a concluzionat el, trebuie să fie "vie", "obligatorie" și "foarte importantă". Spre deosebire de Pascal, James a susținut că credința religioasă nu poate fi mai rațională decât ateismul sau agnosticismul, dar măcar nu este mai puțin rațională. El a susținut în continuare că, atunci când este vorba de religie nu putem evita părtinirile și atragerea riscurilor, iar numai aceasta nu este suficient pentru a evita erorile.
Wittgenstein a formulat propriul fideism Wittgensteinian care susține că religia este o întreprindere de sine stătătoare, și în primul rând expresivă, reglementată de logica sa internă sau de gramatică. El a subliniat că religia este în mod logic ruptă de la alte aspecte ale vieţii; că discursul religios este, în mod esenţial, auto-referențial și nu ne permite să vorbim despre realitate; că convingerile religioase pot fi înțelese numai de către credincioșii religioşi; și că religia nu poate fi criticată.
Apologeții presupoziţionali susțin că toate raţionamentele umane trebuie să înceapă cu afirmația că revelația conținută în Biblie este axiomatică (evidentă prin sine, netrebuind să fie dovedită sau demonstrată) sau că cineva nu ar fi capabil să dea sens vreunei experiențe umane. Ei susțin că toți oamenii cred de fapt în Dumnezeu, fie că recunosc sau neaga asta.
Criticile fideismului
Fideismul a primit critici nu doar de la atei, dar, de asemenea, de la teologi care susțin că fideismul nu este un mod corect de a-l venera pe Dumnezeu.
Ca păcat:
Scolasticul francez Petru Abelard, filosoful musulman medieval Al-Ghazali și deistul Lord Herbert a Cherbury au susținut toţi că, dacă cineva nu încearcă să înțeleagă ceea ce crede, acel cineva nu crede cu adevărat: credința oarbă nu este credintă adevărată, deloc.
Ca pericol:
Supunerea necondiționată a persoanelor la credințele iraționale personale poate avea dept consecinţă, formarea sistemelor de credinţă periculoase, și distructive sau perturbatoare (de exemplu, cultele, extremismul religios violent).
Ca relativism:
Relativismul este situația în care două poziții opuse sunt ambele adevărate. Dacă credința este singura cale de a cunoaște adevărul lui Dumnezeu, cum putem noi să știm în care Dumnezeu să credem? Astfel, marile religii monoteiste devin la fel cu religiile mărginite, obscure, care nici nu pot fi susținute, nici contestate.
Ca nerezonabilitate:
Am folosit efectiv raţiunea în viața noastră de zi cu zi pentru a rezolva problemele și pentru a ne creşte progresiv cunoaşterea, și nu există nici o dovadă că o credință religioasă care respinge raţiunea ne-ar fi de folos, de asemenea, în timp ce căutăm adevărul. În plus, fideismul nu ajută în situațiile în care rațiunea noastră nu este suficientă pentru a afla adevărul (de exemplu, atunci când încercăm să răspundem la o întrebare matematică deosebit de dificilă).
Fideismul a primit critici nu doar de la atei, dar, de asemenea, de la teologi care susțin că fideismul nu este un mod corect de a-l venera pe Dumnezeu.
Ca păcat:
Scolasticul francez Petru Abelard, filosoful musulman medieval Al-Ghazali și deistul Lord Herbert a Cherbury au susținut toţi că, dacă cineva nu încearcă să înțeleagă ceea ce crede, acel cineva nu crede cu adevărat: credința oarbă nu este credintă adevărată, deloc.
Ca pericol:
Supunerea necondiționată a persoanelor la credințele iraționale personale poate avea dept consecinţă, formarea sistemelor de credinţă periculoase, și distructive sau perturbatoare (de exemplu, cultele, extremismul religios violent).
Ca relativism:
Relativismul este situația în care două poziții opuse sunt ambele adevărate. Dacă credința este singura cale de a cunoaște adevărul lui Dumnezeu, cum putem noi să știm în care Dumnezeu să credem? Astfel, marile religii monoteiste devin la fel cu religiile mărginite, obscure, care nici nu pot fi susținute, nici contestate.
Ca nerezonabilitate:
Am folosit efectiv raţiunea în viața noastră de zi cu zi pentru a rezolva problemele și pentru a ne creşte progresiv cunoaşterea, și nu există nici o dovadă că o credință religioasă care respinge raţiunea ne-ar fi de folos, de asemenea, în timp ce căutăm adevărul. În plus, fideismul nu ajută în situațiile în care rațiunea noastră nu este suficientă pentru a afla adevărul (de exemplu, atunci când încercăm să răspundem la o întrebare matematică deosebit de dificilă).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu