Empirismul

Empirismul
Introducere | Istoria empirismului

Introducere

Empirismul este teoria conform căreia originea oricărei cunoaşteri este experiența senzorială. Acesta subliniază rolul experienţei și al dovezilor, mai ales rolul percepției senzoriale, în formarea ideilor, și susține că singura cunoaştere pe care o poate avea omenirea nu poate fi decât a posteriori (adică, bazată pe experiență). Majoritatea cercetătorilor empirici exclud, de asemenea, noțiunea de idei innăscute, sau ineism (ideea că mintea se naşte cu idei sau cunoștințe și nu este o "tabula rasa" la naștere).

În scopul construirii unui sistem mai complex de cunoștințe pe baza acestor observații directe, trebuie să fie utilizată inducția sau raționamentul inductiv (care face generalizări pornind de la cazurile individuale). Acest tip de cunoaștere este, prin urmare, de asemenea, cunoscut sub numele de cunoaştere empirică indirectă.

Empirismul este în contrast cu raționalismul, teoria că mintea poate înțelege unele adevăruri în mod direct, fără să fie necesară intervenţia simțurilor.

Termenul "empirism" are o etimologie dublă, care provine atât din cuvântul grecesc care semnifică "experiență" cât, mai ales, din folosirea termenului "empiric" specific clasicismului grec şi roman, referindu-se la un medic a cărui abilitate este dobândită prin experiența practică, spre deosebire de instruirea teoretica  (aceasta a fost principala sa utilizare).

Termenul "empiric" (mai degrabă decât "empirism"), se referă, de asemenea, la metoda de observare și experimentare folosită în științele naturii și ştiinţele sociale. Este o cerință fundamentală a metodei ştiintifice conform căreia toate ipotezele și teoriile trebuie să fie testate înaintea oricărei observații a lumii naturale, mai degrabă decât să se bazeze numai pe un raționament a priori, pe intuiție sau pe revelație. Prin urmare, din punct de vedere metodologic, se consideră că ştiinţa este de natură empirică.

(urmează Istoria empirismului)


http://www.philosophybasics.com/branch_empiricism.html

* * *

Deconstructivistul

Deconstructivistul
Introducere | Istoria Deconstructivismului

Introducere

Deconstructivismul (sau, uneori, doar Deconstructia) este o teorie din epistemologie și filosofia limbajului inițiată de Jacques Derrida în jurul anului 1960. Este o teorie a criticismului literar care pune la îndoială ipotezele tradiţionale  despre certitudine, identitate, și adevăr; afirmă că cuvintele se pot referi numai la alte cuvinte; și încearcă să demonstreze că modurile de exprimare cu privire la un  text îşi subminează propriile înţelesuri.

Deși Derrida însuși a negat că aceasta ar fi o metodă, sau o școală, sau o doctrină a filozofiei (sau chiar nimic altceva în afara citirii textului propriu-zis), termenul a fost folosit de către alții pentru a descrie anumite metode de critică textuală ale lui Derrida, care au implicat descoperirea, recunoașterea și înțelegerea ipotezelor fundamentale (nerostite și implicite), ideilor și schemelor care stau la baza gândirii și credinței.

Deconstructivismul este cunoscut ca fiind greu de definit sau de rezumat, și multe încercări de a-l explica într-un mod simplu, ușor de înțeles au fost criticate din punct de vedere academic ca fiind prea îndepărtate de textele originale, și chiar în contradicție cu conceptele deconstructivismului. Unii critici au mers atât de departe încât să pretindă că deconstrucția este o formă periculoasa de nihilism, determinând distrugerea valorilor stiintifice si etice occidentale, și a fost confiscat de către unii scriitori conservatori și libertarieni ca exemplu central a ceea ce este în neregulă cu mediul academic modern.

Richard Rorty (1931 - 2007) a încercat să definească Deconstrucția ca fiind modul în care caracteristicile "accidentale" (sau incidentale) ale unui text pot fi văzute ca trădând sau subminând mesajul esențial al acestuia.


Istoria Deconstructivismului

Influențe majore asupra gândirii lui Derrida au fost fenomenologii Edmund Husserl și Martin Heidegger. El a susținut, de asemenea, că Friedrich Nietzsche a fost un precursor al deconstrucției ca formă și fond.

Dezvoltarea deconstructivismului a avut loc în principal la Universitatea Yale într-un climat puternic influențat de dezvoltarea contemporana a structuralismului și post-structuralismului.

http://www.philosophybasics.com/branch_deconstructionism.html

* * *

Constructivismul

Constructivismul
Introducere | Istoria Constructivismului | Tipuri de constructivism

Introducere

Constructivismul (de asemenea, cunoscut sub numele de Construcţionism) este o perspectivă relativ recentă în epistemologie care consideră că orice cunoaştere este "construită", prin faptul că este condiționată de convenții, de percepția umană și de experiența socială. Prin urmare, cunoștințele noastre nu reflectă în mod necesar vreo realitate externă sau "transcendentă".

Acesta este considerat de sustinatorii săi ca fiind o alternativă a raționalismului clasic și a empirismului. Punctul de vedere constructivist este atât de natură pragmatică, cât și relativistă. Se opune pozitivismului și scientismului prin faptul că susține că cunoașterea științifică este construită de oamenii de știință, și nu e descoperită din lume strict prin metode științifice,  și susține că nu există o metodologie valabilă unică, și că alte metodologii pot  fi mai potrivite pentru științele sociale .

Firul comun între toate formele de constructivism este faptul că acestea nu se concentrează pe o realitate ontologică ("realitatea aşa cum este în sine",  pe care constructiviștii o consideră că este total incoerentă și neverificabilă), ci, mai degrabă, pe realitatea construită. Astfel, ei dau la o parte orice pretenţie asupra universalismului, realismului sau adevărului obiectiv, și recunosc că poziția lor este doar un punct de vedere, un mod mai mult sau mai puțin coerent de înțelegere a lucrurilor care au funcţionat până acum pentru ei ca un model al lumii.

Istoria constructivismului

Deși rădăcinile constructivismului pot fi regăsite în trecut la filozofii greci Heraclit, Protagoras și Aristotel, acesta a funcţionat doar în 1934 când filosoful francez Gaston Bachelard (1884-1962) a susținut că "Nimic nu vine de la sine. Nimic nu este dat. Totul este construit.. ", și doar în 1967 când Jean Piaget (1896-1980) a folosit pentru prima dată expresia "epistemologie constructivistă ".

Doctrina se datorează teoriei darwiniste de la sfârşitul secolului al 19-lea, în care se pretinde de către constructiviști că înțelegerea umană, ca produs al selecției naturale, se poate spune că oferă nu numai "adevărata" înțelegere a lumii așa cum este, în sine, dar este şi absolut necesară pentru supraviețuirea oamenilor.

Tipuri de constructivism

• Constructivismul epistemologic este punctul de vedere filosofic, așa cum este descris mai sus, conform căruia cunoașterea noastră este "construită", prin aceea că este condiționată de convenții, de percepția umană și de experiența socială.
• Constructivismul social (sau construcţionismul social) este teoria din sociologie și teoria învăţării conform căreia categoriile cunoaşterii și ale realităţii sunt create în mod activ de relații și interacțiuni sociale. O construcție socială (sau construct social) este un concept sau o practică care poate părea a fi naturală și evidentă pentru cei care o acceptă, dar în realitate este o invenție sau artefact al unei anumite culturi sau societăți. Filosofia de mai târziu a lui Ludwig Wittgenstein poate fi văzută ca o bază pentru constructivismul social, prin conceptele sale teoretice cheie, cu privire la jocurile de limbaj încorporate în formele de viață. 
• Constructivismul psihologic teoretizează şi investighează modul în care ființele umane creează sisteme pentru înțelegerea semnificativă a  lumii și a experiențelor lor. Psihologia constructelor personale este o teorie a personalitatii dezvoltată de psihologul american George Kelly în jurul anului 1950 conform căreia procesele psihologice unice ale unei persoane sunt canalizate de modul în care el sau ea anticipează evenimentele. 
• Epistemologia genetică este un tip de constructivism stabilit de Jean Piaget (1896 - 1980), care studiază originile (geneza) cunoașterii. Aceasta pretinde să demonstreze că metoda prin care cunoștințele au fost dobândite sau create afectează validitatea cunoștințelor. De exemplu, experiența noastră directă cu privire la gravitaţie,determină cunoaşterea noastră cu privire la cea mai  valabila dintre experiențele noastre indirecte privind găurile negre. Deşi susține că schimbarea are loc numai în cazul în care subiectul se angajează în experiențe care nu au legătură cu concepţia sa despre lume. Teoria, de asemenea, încearcă să explice procesul felului în care o ființă umană se dezvoltă cognitiv de la naștere, de-a lungul vieții lui sau ei, prin intermediul a patru etape primare de dezvoltare. 
• Constructivismul matematic este punctul de vedere în filosofia matematicii că este necesar să se găsească (sau "construiască") un obiect matematic pentru a dovedi că acesta există. Intuitionismul este un fel de constructivism matematic, care susține că fundamentele matematicii se află în intuiția individuală a matematicianului, transformând astfel  matematica într-o activitate subiectivă intrinsecă. 
• Constructivismul este, de asemenea, numele unei mișcări din arta şi arhitectura rusă a secolului 20, precum și al unei discipline de relații internaționale și afaceri mondiale.

http://www.philosophybasics.com/branch_constructivism.html


* * *

00 Epistemologia - sinteză

Epistemologia

Introducere | Ce este cunoașterea? | Cum se dobândește cunoaşterea? | Ce pot oamenii să cunoască? | Doctrine majore

Introducere

Epistemologia este studiul naturii și scopului cunoaşterii și al convingerii justificate. Aceasta analizează natura cunoașterii și cum se raportează la noțiuni similare, cum ar fi adevărul, credința și justificarea. De asemenea, se ocupă cu mijloacele de producere a cunoaşterii, precum și cu scepticismul cu privire la diferite revendicări ale cunoașterii. Aceasta este în esență despre problemele care au de a face cu crearea și difuzarea cunoaşteii în anumite domenii de cercetare.

Epistemologia pune întrebări, cum ar fi: "Ce este cunoașterea?", "Cum este dobândită cunoaşterea?", "Ce ştiu oamenii?", "Care sunt condițiile necesare și suficiente ale cunoașterii?", "Care este structura sa, și care sunt limitele sale?", " Ce determină justificarea convingerilor justificate? ", " Cum trebuie să înțelegem conceptul de justificare? ", " Justificarea este internă sau externă faţă de mintea proprie? "

Natura cunoaşterii discutată de obicei în epistemologie este cunoașterea propozițională, "cunoașterea că" în opoziţie cu "cunoașterea cum" (de exemplu, cunoaştera că  "2 + 2 = 4", spre deosebire de cunoașterea modului în care se face adunarea a două numere).

Ce este cunoașterea?

Cunoașterea este conștientizarea și înțelegerea aspectelor particulare ale realitatii. Este informația clară, lucidă obținută prin procesul raţiunii aplicată la realitate. Abordarea tradițională este că cunoașterea necesită trei condiții necesare și suficiente, astfel încât cunoaşterea să poată fi definită ca "adevărata convingere justificată":

• adevăr: deoarece afirmaţiile false nu pot fi cunoscute - pentru ca ceva să conteze ca şi cunoaştere, trebuie să fie, de fapt, adevărat. Aşa cum în mod faimos (dar mai degrabă confuz) a spus-o Aristotel:. "A spune despre ceva care este, că nu este, sau a spune despre ceva care nu este, că este, este fals. Totuşi, a spune despre ceva care este, că este, sau despre ceva care nu este, că nu este, este adevărat. " 
• credință: pentru că nu poate fi cunoscut ceva care, chiar nu este crezut - afirmația "Cunosc X, dar nu cred că X este adevărat" este contradictorie. 
• justificare: în dezacord cu credinţa în ceva doar ca o chestiune de noroc.

Partea cea mai controversată din toate acestea este definirea justificării, și există mai multe școli de gândire pe această temă:

• Potrivit evidenţialismului, ceea ce face o credinţă justificata în acest sens este deţinerea unor dovezi - o credință este justificată în măsura în care corespunde dovezilor unei persoanei. 
• Diferite tipuri de reliabilism sugerează că fie: 1) justificarea nu este necesară pentru cunoaștere cu condiția ca adevărul credinţei să fie rezultatul unei metode fiabile; fie 2) justificarea este necesară, dar orice proces cognitiv credibil (de exemplu, viziunea) este o justificare suficientă.
• Totuși, o altă școală, infailibilismul, susține că o credință trebuie să fie nu numai adevărată și justificată, dar că justificarea credinței trebuie să necesite adevărul său, astfel încât justificarea credinței trebuie să fie infailibilă.

O altă dezbatere se concentrează să determine dacă justificarea este externă sau internă:

• Externalismul susține că factorii considerați "externi" (îsemnând în afara stărilor psihologice ale celor care dobândesc cunoaşterea)  pot fi condiţii ale cunoașterii, astfel încât, dacă faptele relevante care justifică o afirmaţie sunt externe, atunci ele sunt acceptabile.
• Internalismul, pe de altă parte, susține că toate condițiile unei cunoaşteri eficiente sunt înlăuntrul stărlor psihologice ale celor care dobândesc cunoșterea.

Aşa cum, recent, în 1963, filosoful american Edmund Gettier a abordat această teorie tradițională a cunoașterii într-o discuție în care susținea că există anumite circumstanțe în care cineva nu are cunoaştere, chiar și atunci când toate condițiile de mai sus sunt îndeplinite (problemele lui Gettier). De exemplu: Să presupunem că ceasul de pe campus (care menţine ora exactă și este bine întreținut) a încetat să funcţioneze la 11:56 noaptea trecută, și încă nu a fost reparat. Pe drumul către orele mele de după-amiază, exact douăsprezece ore mai târziu, privesc la ceas și îmi formulez convingerea că este ora 11:56. Convingerea mea este adevărată, desigur, deoarece ora este într-adevăr 11:56. Și credința mea este justificată, deoarece nu am nici un motiv să mă îndoiesc de faptul că ceasul funcţionează, și nu pot fi învinuit pentru întemeierea convingerilor mele cu privire la ora pe care o arată ceasul. Cu toate acestea, pare evident că eu nu știu că este ora 11:56. La urma urmei, dacă aș fi trecut pe lângă ceas un pic mai devreme sau un pic mai tarziu, aş fi rămas cu o credință falsă, mai degrabă decât cu una adevărată.

Cum se dobândeşte cunoaşterea?

Cunoaşterea propoziţională (explicită) poate fi de două feluri, în funcţie de sursa acesteia:

• a priori (sau non-empirică), în cazul în care cunoașterea este posibilă independent de orice experienţă, sau înaintea acesteia, și necesită doar folosirea rațiunii (de exemplu, cunoașterea adevărurilor logice și a revendicărilor abstracte); sau
• a posteriori (sau empirică), unde cunoașterea este posibilă numai în urma, sau după, o anumită experiență senzorială, în plus față de folosirea rațiunii (de exemplu cunoașterea culorii sau formei unui obiect fizic, sau cunoaşterea locațiilor geografice).

Cunoașterea faptelor empirice despre lumea fizică va implica în mod necesar percepția, cu alte cuvinte, utilizarea simțurilor. Dar toate cunoștințele necesită o anumită cantitate de raționament, analiza datelor și tragerea concluziilor. Intuiția este adesea considerată a fi un fel de acces direct la cunoașterea a priori.

Memoria ne permite să știm ceva ce am știut în trecut, chiar, poate, şi în cazul în care nu ne mai amintim justificarea inițială. Cunoașterea poate fi, de asemenea, transmisă de la un individ la altul, prin intermediul mărturiei (adică, motivarea mea pentru o anumită credință ar putea reprezenta faptul că unele surse de încredere mi-au spus că este adevărată).

Există câteva teorii principale privind dobândirea cunoaşterii:

• Empirismul, care subliniază rolul experienței, în special experiența pe baza observațiilor perceptuale ale celor cinci simțuri în formarea ideilor, în timp ce diminuează noțiunea de idei innascute. Criteriile acestui principiu de bază au condus la fenomenalism, pozitivism, scientism și pozitivismul logic.
• Raționalismul, care susține că, cunoaşterea nu provine din experienţă, ci mai degrabă este dobândită printr-un proces priori, sau este înnăscută (sub formă de concepte) sau intuitivă.
• Reprezentaționalismul (sau realismul indirect sau dualismul epistemologic), care susține că lumea pe care o vedem în experiența conștientă nu este lumea reală în sine, ci doar o replică în miniatură virtual-reală a acestei lumi într-o reprezentare internă.
• Constructivismul (sau construcţionismul), care presupune că orice cunoaştere este "construită", prin faptul că este condiționată de convenții, de percepția umană și de experiența socială.

Ce pot oamenii să cunoască?

Faptul că orice justificare dată cunoaşterii va depinde ea însăşi de o altă credință pentru justificarea sa pare să conducă la o regresie infinită.

Scepticismul începe cu imposibilitatea aparentă de a completa (termina) acest lanț infinit de raționamente, și susține că, în cele din urmă, nu există convingeri justificate și, prin urmare nimeni nu știe nimic.

Failibilismul susține, de asemenea, că o certitudine absolută despre cunoaștere este imposibilă, sau cel puțin că toate afirmaţiile despre cunoaștere ar putea, în principiu, să fie greşite. Cu toate acestea, spre deosebire de scepticism, failibilismul nu implică necesitatea de a ne abandona cunoaşterea ci, doar recunoaşterea faptului că, deoarece cunoașterea empirică poate fi modificată de următoarele observaţii, oricare dintre lucrurile pe care le preluăm ca şi cunoaştere s-ar putea dovedi a fi false.

Ca răspuns la această problemă a regresiunii, au apărut diverse școli de gândire:

• Fundaționalismul afirmă că unele credinţe care susţin alte credințe sunt fundamentale și nu se cere o justificare prin alte credințe (auto-justificative sau convingeri infailibile, sau cele bazate pe percepție, sau anumite considerente a priori). 
• Instrumentalismul este punctul de vedere metodologic conform căruia conceptele și teoriile sunt doar instrumente utile, și valoarea lor este măsurată prin cât de eficiente sunt în explicarea și previzionarea fenomenelor. Prin urmare, instrumentalismul neagă că teoriile sunt adevăr evaluabil. Pragmatismul este un concept similar, care susține că ceva este adevărat doar în măsura în care funcționează și are consecințe practice.
• Infinitismul în general consideră  seria infinită ca fiind pur și simplu potențială, și un individ trebuie să aibă doar capacitatea de a face mai departe raţiuni relevante atunci când este necesar. Prin urmare, spre deosebire de majoritatea teoriilor tradiționale despre justificare, Infinitismul consideră un regres infinit ca fiind o justificare valabilă.
• Coerentismul susține că o convingere individuală este justificată în mod circular de felul în care se potrivește (se leagă) împreună cu restul sistemul de credințe din care acesta face parte, astfel încât regresul nu acţionează în conformitate cu un model de justificare liniar.
• Funderentismul este o altă poziție care se dorește a fi o unificare a fundaționalismului și coerentismului.

Doctrine majore

Sub denumirea de epistemologie, cele mai importante doctrine și teorii includ:

Constructivism Deconstructionism Empiricism Externalism Fallibilism Foundationalism Historicism Holism Internalism Instrumentalism

Logical Positivism (Logical Empiricism) Ordinary Language Philosophy Phenomenalism Positivism Pragmatism Rationalism Representationalism Scientism Skepticism Verificationism

http://www.philosophybasics.com/branch_epistemology.html

* * *

Voluntarismul

Voluntarismul
Introducere | Voluntarismul metafizic | Voluntarismul epistemologic

Introducere

Voluntarismul este viziunea metafizică și epistemologică care consideră voința ca superioară intelectului și emoției, și că voința este factorul de bază, atât în univers cât și în comportamentul uman. Termenul a fost introdus de sociologul german Ferdinand Tonies (1855 - 1936), iar etimologia sa este de la latinescul "voluntas" (adică voință sau dorință).

Acesta este, de obicei, în contrast cu Intelectualismul în ambele sale forme,  metafizică și epistemologică. El este diferit de conceptul de voluntarism (doctrina din filozofia vieții că parteneriatul între oameni ar trebui să fie doar de comun acord, și că tot ceea ce este invaziv si coercitiv, inclusiv guvernul, este rău și ar trebui să fie abandonat).

Voluntarismul metafizic

În metafizică, voluntarismul este teoria că Dumnezeu sau natura supremă a realității trebuie să fie concepută ca o formă de voință.

În formularea sa cea mai veche, de către filozoful scoţian medieval, John Duns Scotus, voluntarismul este punerea accentului filosofic pe  voinţa divină şi pe libertatea omului în toate problemele filosofice. Potrivit lui Scotus, voința este cea care determină ce obiecte sunt bune, și voința în sine este indeterminată (nedeterminată de nimic altceva). Voluntarismul medieval a fost, de asemenea, susţinut de filozoful evreu Avicebron (1021 - 1058) și  de William Ockham (franciscan german).

Voluntarismul secolului al 19-lea își are originile la Immanuel Kant, în special doctrina sa despre "primatul practicii asupra rațiunii pure". El susține că, din punct de vedere intelectual, oamenii sunt incapabili să cunoască realitatea supremă, dar acest lucru nu trebuie (și, Kant argumentează, nu trebuie) să interfereze cu obligația de a acționa ca și cum caracterul spiritual al acestei realități ar fi sigur.

În urma lui Kant, au continuat două linii distincte ale voluntarismului:

• Voluntarismul rațional a fost inițiat de Gottlieb Fichte, care a susținut că lumea și toată activitatea sa este doar pentru a fi înțeleasă ca material pentru activitatea de raţiunii practice, care este mijlocul prin care voința dobândeşte libertatea completă și realizarea morală completă.

• Voluntarismul irațional a fost dezvoltat de Arthur Schopenhauer, care credea că voința este un impuls irațional, inconștient, în raport cu care intelectul reprezintă un fenomen secundar. El a afirmat că orice activitate este oarbă (orbească) în în ceea ce-l priveşte pe agentul individual, cu toate că puterea și existența voinței sunt afirmate continuu.

Voluntarismul epistemologic

În epistemologie, voluntarismul este de părere că credința este o chestiune de voință, mai degrabă decât o simplă înregistrare a unei atitudini cognitive sau a unui grad de certitudine psihologică cu privire la o anumită afirmaţie. Astfel, este posibil să se simtă simultan foarte sigur cu privire la o anumită afirmaţie, și totuși să i se atribuie o probabilitate subiectivă foarte scăzută.

http://www.philosophybasics.com/branch_voluntarism.html

* * *

Teismul

Teismul
Introducere | Tipuri de Teism

Introducere

Teismul este credința în existența uneia sau mai multor divinități sau zei (dumnezei), care sunt atât imanenţi (adică există în univers) și totuși transcendenţi (adică depășesc existenţa fizică, sau sunt independente de ea). De asemenea, aceşti zei, interacţionează, într-un fel, cu universul (spre deosebire de deism), și sunt adesea consideraţi a fi omniscienţi, omnipotenţi și omniprezenţi.

Cuvântul "teism" a fost inventat pentru prima dată în limba engleză în secolul al 17-lea pentru a contrasta cu mai vechiul termen, "ateism". "Deismul" și "teismul" şi-au schimbat puţin sensul în jurul anului 1700, datorită influenței tot mai mari a ateismului: "deismul" a fost inițial utilizat ca sinonim pentru "teismul" de astăzi, dar a ajuns să exprime o doctrină filosofică separată (a se vedea deismul).

Teismul include monoteismul (credința într-un dumnezeu), politeismul (credința în mulți dumnezei) și deismul (credința în unul sau mai mulţi dumnezei care nu intervin în lume), precum și panteismul (credința că dumnezeu și universul sunt același lucru ), panenteismul (credința că dumnezeu este pretutindeni în univers, dar îtotdeauna mai mare decât universul și dincolo de el ) și multe alte variante (vezi sectiunea despre filosofia religiei). Ceea ce el nu include, este ateismul (convingerea că nu există dumnezei) și agnosticismul (credința că nu se cunoaște dacă există zei sau nu).

Religiile avraamice (Iudaismul, creștinismul și islamismul), precum și hinduismul, Sikhismul, Baha'i și zoroastrismul, sunt toate religii teiste.

Tipuri de Teism

Teismul clasic se referă la ideile tradiționale ale marilor religii monoteiste, precum iudaismul, creștinismul și islamul care susţin că Dumnezeu este unul absolut, etern, atotcunoscător (omniscient), atotputernic (omnipotent) și ființa desăvârşită, care este legat de lume ca şi creator al ei, dar nu este afectat de lume (imuabil), precum și ca fiind transcendent dincolo de ea.

Doctrinele teismului clasic se bazează pe scrierile Sfintei Scripturi, cum ar fi Tanahul, Biblia sau Coranul, deși se datorează, de asemenea, filosofiei platoniciene și neoplatoniciene, și, prin urmare, sintezei dintre gândirea creștină și filozofia greacă. Într-o mare măsură acesta (teismul) a fost dezvoltat în timpul secolului al 3-lea de către Sf Augustin (puternic influențat de Plotin), care s-a bazat pe idealismul platonician pentru a interpreta creștinismul, și a fost extins de către Sf. Toma de Aquino în secolul al 13-lea, după redescoperirea lucrărilor lui Aristotel.

Teismul deschis, cunoscut, de asemenea, sub numele de teismul liberului arbitru, este o mișcare teologică recentă care încearcă să explice relația concretă dintre voința liberă a omului și suveranitatea lui Dumnezeu, spre deosebire de teismul clasic care susține că Dumnezeu determină pe deplin viitorul. Acesta susține, printre altele, că noțiunile de omniprezență și imutabilitate nu provin din Biblie, ci din fuziunea ulterioară a gândirii iudeo-creștine cu filozofia greacă a platonismului și stoicismului, care a postulat un Dumnezeu infinit și o vedere deterministă a istoriei.

http://www.philosophybasics.com/branch_theism.html

* * *

Subiectivismul

Subiectivismul 
Introducere | Tipuri de subiectivism

Introducere

Subiectivismul este teoria că percepția (sau constiinta) este realitatea, și că nu există un adevăr fundamental conform căruia realitatea există independent de percepție. Cu toate acestea, subiectivismul nu susține că "totul este iluzie" sau că "nu există nici un fel de lucru care să fie real", numai că natura realității depinde de conștiința individului. Într-o formă extremă, acesta poate susține că natura și existența fiecărui obiect depinde numai de conștientizarea subiectivă a acestuia de către cineva.

Subiectivismul îşi are baza filosofică în scrierile lui Rene Descartes ("Cogito ergo sum" - „cuget deci exist”), iar empirismul și idealismul lui George Berkeley este o formă mai extremă a acestuia.

Acesta este foarte similar cu doctrina solipsismului și este legat într-un fel de relativismul metafizic. În antiteză cu subiectivismul este obiectivismul, care susține că realitatea există cu totul independent de minte. Un alt concept înrudit cu subiectivismul este cel al panpsihismului, care consideră că toate părțile materiei implică mintea, că totul este conştient și că există, fie mai multe minți separate, fie o singură minte care unește tot ceea ce este.

Tipuri de subiectivism

Subiectivismul metafizic este ideea (așa cum este descris mai sus) că nu există un adevăr fundamental conform căruia realitatea există independent de percepție.

Subiectivismul etic (sau subiectivismul moral) este credința meta-etică conform căreia propoziţiile etice se reduc, de fapt, la declaratii cu privire la atitudinile și / sau convențiile persoanelor individuale, sau că orice propoziţie etică implică o atitudine deținută de cineva. Prin urmare, este o formă a relativismului moral în care adevărul afirmaţiilor morale se referă la atitudinile indivizilor. Poziția opusă este cea a obiectivismului moral sau a mai extremului absolutism moral.

http://www.philosophybasics.com/branch_subjectivism.html

* * *