Voluntarismul

Voluntarismul
Introducere | Voluntarismul metafizic | Voluntarismul epistemologic

Introducere

Voluntarismul este viziunea metafizică și epistemologică care consideră voința ca superioară intelectului și emoției, și că voința este factorul de bază, atât în univers cât și în comportamentul uman. Termenul a fost introdus de sociologul german Ferdinand Tonies (1855 - 1936), iar etimologia sa este de la latinescul "voluntas" (adică voință sau dorință).

Acesta este, de obicei, în contrast cu Intelectualismul în ambele sale forme,  metafizică și epistemologică. El este diferit de conceptul de voluntarism (doctrina din filozofia vieții că parteneriatul între oameni ar trebui să fie doar de comun acord, și că tot ceea ce este invaziv si coercitiv, inclusiv guvernul, este rău și ar trebui să fie abandonat).

Voluntarismul metafizic

În metafizică, voluntarismul este teoria că Dumnezeu sau natura supremă a realității trebuie să fie concepută ca o formă de voință.

În formularea sa cea mai veche, de către filozoful scoţian medieval, John Duns Scotus, voluntarismul este punerea accentului filosofic pe  voinţa divină şi pe libertatea omului în toate problemele filosofice. Potrivit lui Scotus, voința este cea care determină ce obiecte sunt bune, și voința în sine este indeterminată (nedeterminată de nimic altceva). Voluntarismul medieval a fost, de asemenea, susţinut de filozoful evreu Avicebron (1021 - 1058) și  de William Ockham (franciscan german).

Voluntarismul secolului al 19-lea își are originile la Immanuel Kant, în special doctrina sa despre "primatul practicii asupra rațiunii pure". El susține că, din punct de vedere intelectual, oamenii sunt incapabili să cunoască realitatea supremă, dar acest lucru nu trebuie (și, Kant argumentează, nu trebuie) să interfereze cu obligația de a acționa ca și cum caracterul spiritual al acestei realități ar fi sigur.

În urma lui Kant, au continuat două linii distincte ale voluntarismului:

• Voluntarismul rațional a fost inițiat de Gottlieb Fichte, care a susținut că lumea și toată activitatea sa este doar pentru a fi înțeleasă ca material pentru activitatea de raţiunii practice, care este mijlocul prin care voința dobândeşte libertatea completă și realizarea morală completă.

• Voluntarismul irațional a fost dezvoltat de Arthur Schopenhauer, care credea că voința este un impuls irațional, inconștient, în raport cu care intelectul reprezintă un fenomen secundar. El a afirmat că orice activitate este oarbă (orbească) în în ceea ce-l priveşte pe agentul individual, cu toate că puterea și existența voinței sunt afirmate continuu.

Voluntarismul epistemologic

În epistemologie, voluntarismul este de părere că credința este o chestiune de voință, mai degrabă decât o simplă înregistrare a unei atitudini cognitive sau a unui grad de certitudine psihologică cu privire la o anumită afirmaţie. Astfel, este posibil să se simtă simultan foarte sigur cu privire la o anumită afirmaţie, și totuși să i se atribuie o probabilitate subiectivă foarte scăzută.

http://www.philosophybasics.com/branch_voluntarism.html

* * *