Empirismul
Introducere | Istoria empirismului
Introducere
Empirismul este teoria conform căreia originea oricărei cunoaşteri este experiența senzorială. Acesta subliniază rolul experienţei și al dovezilor, mai ales rolul percepției senzoriale, în formarea ideilor, și susține că singura cunoaştere pe care o poate avea omenirea nu poate fi decât a posteriori (adică, bazată pe experiență). Majoritatea cercetătorilor empirici exclud, de asemenea, noțiunea de idei innăscute, sau ineism (ideea că mintea se naşte cu idei sau cunoștințe și nu este o "tabula rasa" la naștere).
În scopul construirii unui sistem mai complex de cunoștințe pe baza acestor observații directe, trebuie să fie utilizată inducția sau raționamentul inductiv (care face generalizări pornind de la cazurile individuale). Acest tip de cunoaștere este, prin urmare, de asemenea, cunoscut sub numele de cunoaştere empirică indirectă.
Empirismul este în contrast cu raționalismul, teoria că mintea poate înțelege unele adevăruri în mod direct, fără să fie necesară intervenţia simțurilor.
Termenul "empirism" are o etimologie dublă, care provine atât din cuvântul grecesc care semnifică "experiență" cât, mai ales, din folosirea termenului "empiric" specific clasicismului grec şi roman, referindu-se la un medic a cărui abilitate este dobândită prin experiența practică, spre deosebire de instruirea teoretica (aceasta a fost principala sa utilizare).
Termenul "empiric" (mai degrabă decât "empirism"), se referă, de asemenea, la metoda de observare și experimentare folosită în științele naturii și ştiinţele sociale. Este o cerință fundamentală a metodei ştiintifice conform căreia toate ipotezele și teoriile trebuie să fie testate înaintea oricărei observații a lumii naturale, mai degrabă decât să se bazeze numai pe un raționament a priori, pe intuiție sau pe revelație. Prin urmare, din punct de vedere metodologic, se consideră că ştiinţa este de natură empirică.
(urmează Istoria empirismului)
http://www.philosophybasics.com/branch_empiricism.html
* * *
