Notă: partea cu albastru este o traducere preluată de la altcineva şi neverificată
Introducere | Istoria idealismului | Idealismul subiectiv | Idealismul transcedental | Idealismul obiectiv | Idealismul absolut | Alte tipuri de idealism
Introducere
Idealismul este doctrina metafizică și epistemologică că ideile sau gândurile constituie realitatea fundamentală. În esență, este orice filozofie care susține că singurul lucru realmente cognoscibil este conştiinţa (sau conținutul conştiinţei), în timp ce niciodată nu putem fi siguri că materia sau ceva din lumea exterioară există cu adevărat. Astfel, singurele lucruri reale sunt entitățile mentale, nu lucrurile fizice (care există numai în sensul că acestea sunt percepute).
Idealismul este o formă a monismului (spre deosebire de dualism sau pluralism), și se află în contrast direct cu alte convingeri moniste, ca fizicalismul și materialismul (care susţin că singurul lucru care poate fi dovedit cu adevărat că există este materia fizică). El este, de asemenea, în contrast cu realismul (care susține că lucrurile au o existență absolută înaintea cunoaşterii sau a percepțiilor noastre, și independent de ele).
O definiție suficient de cuprinzătoare a idealismului ar putea include mai multe puncte de vedere religioase, deși un punct de vedere idealist nu trebuie să-L includă neapărat pe Dumnezeu, ființele supranaturale, sau o existență după moarte. El este o doctrină de mare importanţă în școala Yogacara a budismului timpuriu, care a evoluat în tendinţa dominantă a școlii Mahayana. Unele confesiuni hinduse sunt idealiste în concepţie, deși unele au favorizat o formă a dualismului, ca și creștinism.
În vorbirea generală, cuvântul "idealism", este folosit, de asemenea, pentru a descrie idealurile înalte (principii sau valori urmărite în mod activ ca un scop) ale unei persoane, uneori cu conotația că aceste idealuri sunt irealizabile sau inaplicabile. Cuvântul "ideal" este, de asemenea frecvent utilizat ca un adjectiv pentru a desemna calităţile perfecțiunii, dezirabilităţii și excelenței, care este total în afara utilizării epistemologice a cuvântului "idealism", care se referă la reprezentări mentale interne.
Idealismul este o denumire care acoperă o serie de poziţii filosofice cu tendințe și implicații total diferite, inclusiv Idealismul subiectiv, Idealismul obiectiv, Idealismul transcendental și Idealismul absolut, precum și mult mai multe variante mai mici sau concepte înrudite (a se vedea secțiunea privind alte tipuri ale idealismului, de mai jos). Alte denumiri care sunt, în mod esenţial, echivalente idealismului includ mentalismul și imaterialismul.
Istoria idealismului
Platon este unul dintre primii filosofi (la care) se discută despre ceea ce poate fi numit idealism, deși Idealismul său platonic, în mod confuz, este atribuit de obicei realismului platonic. Acest lucru se datorează faptului că, deși doctrina sa a reprezentat forme sau universalii (care sunt în mod sigur "idealuri" imateriale într-un sens larg), Platon a susținut că aceste forme au avut propria lor existență independentă, care nu este o poziție idealistă, ci una realistă. Totuşi, s-a susținut că Platon credea că "realitatea deplină" (spre deosebire de simpla existență) este realizată numai prin gândire, şi prin urmare el poate fi prezentat ca un idealist non-subiectiv, "transcendental", oarecum ca şi Kant.
Neo-platonistul Plotin a fost aproape de o expunere timpurie a idealismului în afirmațiile din "Enneadele" sale că "singurul spaţiu sau loc al lumii este sufletul", şi că "timpul nu trebuie să fie considerat că există în afara sufletului" . Cu toate acestea, doctrina lui nu a fost realizată pe deplin, și el nu a făcut nici o încercare de a descoperi cum putem ajunge dincolo de ideile noastre, în scopul de a cunoaște obiectele externe.
René Descartes a fost unul dintre primii care pretind că tot ce știm cu adevărat este ceea ce este în propriile noastre conștiințe, și că întreaga lume exterioară este doar o idee sau o imagine a minţii noastre. Prin urmare, el a susţinut că este posibil să aibă îndoieli că realitatea lumii exterioare este compusă din obiecte reale, dar "gândesc, deci exist" este singura afirmație care nu poate fi pusă la îndoială. Astfel, Descartes poate fi considerat un idealist epistemologic timpuriu.
Elevul lui Descartes, Nicolas Malebranche, a rafinat această teorie afirmând că noi cunoaştem în mod direct doar la nivel intern ideile din mintea noastră; orice altceva din afară este rezultatul lucrărilor lui Dumnezeu, iar toate activitățile doar par că se petrec în lumea exterioară. Acest tip de idealism a condus la panteismul lui Spinoza.
Gottfried Leibniz a exprimat o formă a idealismului cunoscută sub numele de panpsihism. El credea că adevărații atomi ai universului sunt monadele, ("forme substanțiale ale existenţei", individuale, care nu interacționează, având percepție). Pentru Leibniz, lumea exterioară este ideală prin faptul că este un fenomen spiritual al cărui mecanism este rezultatul unei forțe dinamice dependente de aceste monade simple și imateriale. Dumnezeu, "monada centrală", a creat o armonie prestabilită între lumea internă din mintea monadelor de alertă, şi lumea exterioară a obiectelor reale, astfel încât lumea rezultată este, în esență, o idee a monadelor de percepție.
Arthur Collier (1680 - 1732), un aproape contemporan și compatriot cu Berkeley, a publicat unele revendicări foarte asemănătoare cam în același timp (sau chiar mai devreme), deși cei doi, în mod aparent, nu au fost familiarizaţi, sau influențaţi, unul, de munca celuilalt.
Immanuel Kant, cel mai vechi și cel mai influent membru al școlii idealismului german, a pornit, de asemenea, de la poziția empirismului britanic al lui Berkeley (că tot ceea ce putem cunoaşte sunt impresiile mentale sau fenomenele pe care lumea exterioară le creează în mintea noastră). Dar el a susținut că mintea modelează lumea așa cum o percepem pentru a lua forma de spațiu și timp. Potrivit lui Kant, mintea nu este o tablă ştearsă (sau tabula rasa), precum credea John Locke ci, mai degrabă, vine echipată cu categorii de organizare a impresiilor noastre senzoriale, chiar dacă nu putem aborda efectiv numenele ("lucrurile în sine"), care emit sau generează fenomenele ( "lucrurile așa cum ni se par a fi") pe care le percepem. Idealismul lui Kant este cunoscut ca idealismul transcedental (a se vedea secțiunea de mai jos).
Johann Gottlieb Fichte a negat conceptul lui Kant privind numenele, argumentând că recunoașterea oricărei caracteristici exterioare ar fi la fel cu admiterea unui lucru material real. În schimb, Fichte a susținut că conștiința îşi face propria construcţie, și nu are nici un fundament într-o așa-zisă "lume reală" (într-adevăr, aceasta nu se bazează pe nimic în afara ei înseşi). El a fost primul care a susţinut o teorie a cunoașterii în care s-ar presupune că nu există absolut nimic în afara gândirii înseşi.
Friedrich Schelling, de asemenea, a construit pe munca lui Berkeley si a lui Kant și, împreună cu Hegel, a dezvoltat idealismul obiectiv și conceptul de "absolut", pe care Hegel mai târziu l-a dezvoltat în continuare ca idealismul absolut.
GWF Hegel a fost încă unul dintre celebrii Idealiști germani, iar el a susținut că orice doctrină (cum ar fi materialismul, de exemplu), care afirmă că trăsăturile finite (sau pur şi simplu obiectele naturale) sunt pe deplin reale este greșită, pentru că trăsăturile finite depind de alte trăsături finite pentru a le determina. Hegel numește filosofia sa idealismul absolut (a se vedea secțiunea de mai jos), în contrast cu idealismul subiectiv al lui Berkeley și idealismul transcendental al lui Kant și Fichte, el criticând ambele învățături. Deși el a luat o parte din ideile lui Kant în serios, Hegel şi-a bazat doctrina mai mult pe convingerea lui Platon că autodeterminarea prin exercitarea rațiunii realizează un fel superior de realitate decât obiectele fizice.
Un alt Idealist german, Arthur Schopenhauer, a construit pe (ideea de) înpărţirea universului de către Kant în fenomenal și numenal, sugerând că realitatea numenală a fost singulară în timp ce experiența fenomenală implică multiplicitate, și a susținut în mod efectiv că totul (însă, puțin probabil) este în cele din urmă un act de voință.
În ultima parte a secolului al 19-lea, idealismul britanic, condus de FH Bradley (1846-1924), TH Green (1836-1882) și Bernard Bosanquet (1848-1923), a continuat să susțină idealismul în fața opoziției puternice din partea doctrinelor fizicaliste dominante.
(urmează ...)
Idealismul subiectiv
Idealismul subiectiv (sau solipsismul sau subiectivismul sau idealismul dogmatic sau imaterialismul) este doctrina că mintea și ideile sunt singurele lucruri care pot fi cunoscute cu siguranță că există sau au vreo realitate, și că orice cunoaștere în afara minţii este nejustificată. Astfel, obiectele există în virtutea percepției noastre asupra lor, ca idei care sălăşluiesc în conștiința noastră și în conștiința Ființei divine, sau a lui Dumnezeu.
Principalul susținător al acesteia a fost filosoful Irlandez din secolul 18, episcopul George Berkeley și el a dezvoltat-o pe fundațiile Empirismului pe care îl avea în comun cu alți filosofi britanici ca John Locke și David Hume. Empirismul evidențiază rolul experienței și percepției senzoriale în formarea ideilor, în timp ce nu ține cont de noțiunea de idei înăscute.
Berkeley credea că existența era legată de experiență și că obiectele există doar ca percepție și nu ca materie separată de percepție. El a susținut că ”Esse est aut percipi aut percipere” sau ”A fi înseamnă a fi perceput sau a percepe” Astfel lumea externă are doar o realitate relativă și temporară. El a dezbătut faptul că dacă el sau o altă persoană a văzut o masă, de exemplu, atunci acea masă există; cu toate acestea, dacă nimeni nu a văzut masa, atunci ea ar putea continua să existe dacă ar fi fost în mintea lui Dumnezeu. Berkeley a afirmat în continuare că Dumnezeu e cel care face ca noi să experimentăm obiecte fizice prin voința sa directă de a ne face pe noi să simțim materia(astfel evitând pasul în plus, inutil de a crea materia).
Idealismul transcedental
Idealismul transcendental (sau idealismul critic) este opinia că experiența noastră cu lucruri este despre cum ele ne apar nouă (reprezentări), nu despre cum sunt aceste lucruri în sine. Idealismul Trascendal, vorbind la general, nu neagă că o lume obiectivă, exterioară nouă există, dar combate ideea că este o realitate supra-sensibilă mai presus de categoriile rațiunii umane, pe care el a numit-o noumenon, grosolan tradusă ca ”lucrul-în-sine”. Cu toate acestea, noi nu putem cunoaște nimic din aceste ”lucruri-în-sine” cu excepția faptului că ele nu pot avea o idependență în afara existenței gândurilor noastre, deși ele trebuie să existe pentru a fi fundament al reprezentațiilor.
Doctrina a fost prima dată introdusă de către Immanuel Kant ( în lucrarea sa „ Critica Rațiunii Pure„) și a fost de asemenea adoptată de către Johann Gottlieb Fichte și Friedrich Shelling, iar mai târziu resuscitat în secolul 20 de către Edmund Husserl.
Acest tip de Idealism e considerat ”trascendental” prin aceea că suntem în anumite rapoarte forțați în el considerând că cunoștințele noastre au limitări necesare și că nu putem ști niciodată lucruri, cum ele sunt de fapt, total independente de noi. Numele acesteia, oricum ar putea fi considerat contra-intuitiv și confuz și Kant însuși prefera eticheta Idealism Critic.
Idealismul obiectiv
Idealismul Obiectiv e poziția că lumea ”din afară” e de fapt Mintea care comunică cu mințile noastre umane. Postulează că există doar un singur perceptor și că acest perceptor e unul și același cu acel care e perceput. Acceptă simțul realității Realismului(concepția că obiectele materiale independente există) dar respinge Naturalismul(poziție care afirmă că mintea și valorile spirituale au apărut din lucruri materiale).
Plato e considerat unul din primii reprezentanți ai Idealizmului Obiectiv(deși poate fi combătut că viziunea asupra lumii al lui Plato era de fapt dualistică și nu cu adevărat Idealistă). Formularea definitivă a doctrinei a venit de la Idealistul German Friedrich Schelling, și mai târziu adaptată de G. W. Hegel în teoria sa privind Idealismul Absolut. Susținători mai recenți ai doctrinei sunt și C. S. Peirce și Josiah Royce(1855-1916)
Idealismul Obiectiv al lui Schelling e de acord cu Berkeley că nu există așa un lucru ca materia în sens materialist și că spiritul e esența și întreaga realitate. Cu toate acestea, el combate ideea că există o paralelă perfectă între lumea naturii și structura conștiinței noastre referitor la aceasta. Deși asta nu poate fi adevărat despre egoul individual, poate fi adevărat despre o conștiință absolută. El a obiectat ,de asemenea, ideea că Dumnezeu e separat de lume, argumentând că realitatea e una singură, absolută, cu toate mințile incluse, la care el(și Hegel) s-au referit ca la ”Spiritul Absolut” (or simplu ”Absolutul”)
Potrivit Idealismului Obiectiv, Absolutul e totul ce există în realitate: nici timp, nici spațiu, relație sau eveniment au existat vreodată sau vor exista în afara acestuia. Cum Absolutul conține de asemenea toate posibilitățile în sine, nu e static ci în continuă schimbare și progres. Ființe umane, planete și chiar galaxii nu sunt ființe separate, dar parte a ceva mai mare, similar cu relația celulelor sau organelor raportat la organismul întreg.
O obiecție generală către Idealism e faptul că e neverosimil și împotriva bunului simț că poate exista o reducere analitică a fizicului către mental. Sistemul lui Hegel cu privire la Idealismul Obiectiv a ajuns, de asemenea, sub foc doar pentru substituirea lui Dumnezeu cu Absolutul, care, în cele din urmă, nu aduce nici o clarificare.
Idealismul absolut
Idealismul absolut este punctul de vedere, formulat inițial de G.W.F. Hegel, că, pentru ca rațiunea umană să poată să cunoască lumea în totalitate, trebuie să existe, într-un sens, o identitate între gândire și existenţă; în caz contrar, nu am avea nici un mijloc de acces la lume, și nu am avea nici o certitudine cu privire la oricare dintre cunoștințele noastre Precum Platon o făcuse cu multe secole înaintea lui, Hegel a susținut că exercitarea rațiunii permite raționalistului să realizeze natura realităţii (adică autodeterminare, sau "realitatea ca sine"), pe care simplele obiecte fizice, cum ar fi pietrele nu o pot realiza.
Hegel a pornit de la poziția lui Kant că mintea nu poate cunoaşte "lucrurile-in-sine", și a afirmat că ceea ce devine real este "Geist" (minte, spirit sau suflet), pe care o vede ca dezvoltarea de-a lungul istoriei, fiecare perioadă având o "Zeitgeist" (spirit al epocii). De asemenea, el a susținut că conștiința sau mintea individuală a fiecărei persoane este de fapt o parte a Minţii absolute (chiar dacă persoana nu realizează acest lucru), iar el a susținut că, dacă am fi înțeles că suntem o parte dintr-o conștiință mai mare nu am fi atât de preocupați cu libertatea individuală și am fi de acord să acționăm rațional într-un mod care să nu urmeze mofturile noastre individuale, obținând astfel auto-împlinirea.
Pentru Hegel interacţiunea contrariilor(sau a dialectelor) generează toate conceptele pe care noi le utilizăm pentru a înţelege lumea. Asta are loc în ambele: în mintea individului cât şi de a lungul istoriei. Astfel, temeiul absolut de a fi este în esenţă un dinamic proces istoric complex, în creştere a nevoiei care se desfăşoară de la sine,dând naştere, în cele din urmă, la toată diversitatea din lume şi în conceptele cu care noi credem şi dăm sens lumii.
Doctrina lui Hegel a fost mai târziu promovată de către F. H. Bradley (1846 - 1924) şi de mişcarea Idealistă Britanică, precum şi de Josiah Royce (1855 - 1916) în Statele Unite ale Americii.
Susţinătorii Filozofiei Analitice, care a fost forma dominantă a filozofiei Anglo-Americane pentru o mare parte a secolului 20, a criticat opera lui Hegel ca pe un obscur fără speranţă. Pragmaticii ca William James şi F. C. S. Schiller au atacat Idealismul Absolut ca fiind prea deconectat de vieţile noastre practice. G. E. Moore a folosit bunul simţ şi analiza logică împotriva concluziilor radicale, contra-intuitive ale Idealismului Absolut ( de ex. că timpul nu e real, schimbarea e ireală, separarea e ireală, imperfecţiunea e ireală, etc).
Existenţialiştii, de asemenea, îl critică pe Hegel pentru alegerea, în cele din urmă, a întregului celui mai esenţial peste particularitatea existenţei. Schopenhauer a obiectat că Absolutul e doar un substitut non-personal pentru conceptul de Dumnezeu. O altă problemă perenă a metafizicii lui Hegel e întrebarea cum spiritul se exteriorizează pe sine şi cum conceptele pe care le generează nu pot spune nimic adevărat despre natură; altfel sistemul său devine doar un joc complicat care implică concepte stupide.
Alte tipuri de Idealism
În plus față de tipurile principale de idealism menționate mai sus, există alte tipuri de idealism:
Idealismul Epistemologic afirmă că minţile sunt conştiente de, sau percep doar propriile lor idei (reprezentări sau imagini mentale), şi nu obiecte externe şi prin urmare, noi nu putem şti direct, lucrurile în sine, sau lucrurile aşa cum ele sunt de fapt. Tot ceea ce putem cunoaște este lumea experiențelor umane fenomenale, și nu e nici un motiv să bănuiești că realitatea de fapt, oglindește percepția și gândurile noastre. Aceasta e foarte asemănătoare cu doctrina Fenomenalism.
Idealismul Actual este o formă a Idealismului dezvoltată de filosoful italian Giovanni Gentile (1875 - 1944) care a contrastat Idealismul Transcendental al lui Kant și Idealismul Absolut al lui Hegel. Acest sistem a văzut gândirea ca cea care îi cuprinde pe toți, și a susținut că nimeni nu va putea de fapt să iasă din sfera lor de a gândi sau să depășească propriile lor gânduri. Ideile sale erau cheia în ajutorul partidului Fascist de a consolida puterea în Italia, şi a dat Fascismului mult din filozofia sa de bază.
Idealismul Budist ( cunoscut de asemenea ca ”doar-conștiința” sau ”doar-mintea”) e conceptul din gândirea Budistă că întreaga existență e nimic ci doar conștiință și, prin urmare, nimic nu există în afară minții. E o doctrină majoră în timpuria școală a Budismului, Yogacara care a evoluat în școala de masă Mahayana.
Panpsychismul susţine că toate părţile componente ale materiei deţin o minte, sau că alternativ întregul univers e un organism care posedă o minte. Prin urmare, conform Panpsychismului, toate obiectele experienţei sunt de asemenea şi subiecte (de ex. plantele şi mineralele au experienţe subiective, cu toate că sunt foarte diferite de conştiinţa umană). Gottfried Leibniz a subscris la un aşa gen de opinie a Idealismului.
Idealismul Practic este o filozofie politică care tinde a fi un imperativ etic în vederea implimentării idealurilor virtuţii şi binelui (prin urmare, nu are legătură cu Idealismul în alte sensuri). Cea mai timpurie utilizare înregistrare a sa e de către Mahatma Gandhi (1869 - 1948), deşi e acum des utilizat în politicile străine şi relaţiile internaţionale, unde pretinde a fi un compromis pragmatic între realismul politic (care accentuiază promovarea unui interes propriu al statului îngust şi amoral) şi idealismul politic (care urmăreşte ca obiectiv să utilizeze influenţa statului şi puterea pentru a promova idealuri liberale înalte ca pacea, justiţia şi cooperarea dintre naţiuni).
Idealismul subiectiv
Idealismul subiectiv (sau solipsismul sau subiectivismul sau idealismul dogmatic sau imaterialismul) este doctrina că mintea și ideile sunt singurele lucruri care pot fi cunoscute cu siguranță că există sau au vreo realitate, și că orice cunoaștere în afara minţii este nejustificată. Astfel, obiectele există în virtutea percepției noastre asupra lor, ca idei care sălăşluiesc în conștiința noastră și în conștiința Ființei divine, sau a lui Dumnezeu.
Principalul susținător al acesteia a fost filosoful Irlandez din secolul 18, episcopul George Berkeley și el a dezvoltat-o pe fundațiile Empirismului pe care îl avea în comun cu alți filosofi britanici ca John Locke și David Hume. Empirismul evidențiază rolul experienței și percepției senzoriale în formarea ideilor, în timp ce nu ține cont de noțiunea de idei înăscute.
Berkeley credea că existența era legată de experiență și că obiectele există doar ca percepție și nu ca materie separată de percepție. El a susținut că ”Esse est aut percipi aut percipere” sau ”A fi înseamnă a fi perceput sau a percepe” Astfel lumea externă are doar o realitate relativă și temporară. El a dezbătut faptul că dacă el sau o altă persoană a văzut o masă, de exemplu, atunci acea masă există; cu toate acestea, dacă nimeni nu a văzut masa, atunci ea ar putea continua să existe dacă ar fi fost în mintea lui Dumnezeu. Berkeley a afirmat în continuare că Dumnezeu e cel care face ca noi să experimentăm obiecte fizice prin voința sa directă de a ne face pe noi să simțim materia(astfel evitând pasul în plus, inutil de a crea materia).
Idealismul transcedental
Idealismul transcendental (sau idealismul critic) este opinia că experiența noastră cu lucruri este despre cum ele ne apar nouă (reprezentări), nu despre cum sunt aceste lucruri în sine. Idealismul Trascendal, vorbind la general, nu neagă că o lume obiectivă, exterioară nouă există, dar combate ideea că este o realitate supra-sensibilă mai presus de categoriile rațiunii umane, pe care el a numit-o noumenon, grosolan tradusă ca ”lucrul-în-sine”. Cu toate acestea, noi nu putem cunoaște nimic din aceste ”lucruri-în-sine” cu excepția faptului că ele nu pot avea o idependență în afara existenței gândurilor noastre, deși ele trebuie să existe pentru a fi fundament al reprezentațiilor.
Doctrina a fost prima dată introdusă de către Immanuel Kant ( în lucrarea sa „ Critica Rațiunii Pure„) și a fost de asemenea adoptată de către Johann Gottlieb Fichte și Friedrich Shelling, iar mai târziu resuscitat în secolul 20 de către Edmund Husserl.
Acest tip de Idealism e considerat ”trascendental” prin aceea că suntem în anumite rapoarte forțați în el considerând că cunoștințele noastre au limitări necesare și că nu putem ști niciodată lucruri, cum ele sunt de fapt, total independente de noi. Numele acesteia, oricum ar putea fi considerat contra-intuitiv și confuz și Kant însuși prefera eticheta Idealism Critic.
Idealismul obiectiv
Idealismul Obiectiv e poziția că lumea ”din afară” e de fapt Mintea care comunică cu mințile noastre umane. Postulează că există doar un singur perceptor și că acest perceptor e unul și același cu acel care e perceput. Acceptă simțul realității Realismului(concepția că obiectele materiale independente există) dar respinge Naturalismul(poziție care afirmă că mintea și valorile spirituale au apărut din lucruri materiale).
Plato e considerat unul din primii reprezentanți ai Idealizmului Obiectiv(deși poate fi combătut că viziunea asupra lumii al lui Plato era de fapt dualistică și nu cu adevărat Idealistă). Formularea definitivă a doctrinei a venit de la Idealistul German Friedrich Schelling, și mai târziu adaptată de G. W. Hegel în teoria sa privind Idealismul Absolut. Susținători mai recenți ai doctrinei sunt și C. S. Peirce și Josiah Royce(1855-1916)
Idealismul Obiectiv al lui Schelling e de acord cu Berkeley că nu există așa un lucru ca materia în sens materialist și că spiritul e esența și întreaga realitate. Cu toate acestea, el combate ideea că există o paralelă perfectă între lumea naturii și structura conștiinței noastre referitor la aceasta. Deși asta nu poate fi adevărat despre egoul individual, poate fi adevărat despre o conștiință absolută. El a obiectat ,de asemenea, ideea că Dumnezeu e separat de lume, argumentând că realitatea e una singură, absolută, cu toate mințile incluse, la care el(și Hegel) s-au referit ca la ”Spiritul Absolut” (or simplu ”Absolutul”)
Potrivit Idealismului Obiectiv, Absolutul e totul ce există în realitate: nici timp, nici spațiu, relație sau eveniment au existat vreodată sau vor exista în afara acestuia. Cum Absolutul conține de asemenea toate posibilitățile în sine, nu e static ci în continuă schimbare și progres. Ființe umane, planete și chiar galaxii nu sunt ființe separate, dar parte a ceva mai mare, similar cu relația celulelor sau organelor raportat la organismul întreg.
O obiecție generală către Idealism e faptul că e neverosimil și împotriva bunului simț că poate exista o reducere analitică a fizicului către mental. Sistemul lui Hegel cu privire la Idealismul Obiectiv a ajuns, de asemenea, sub foc doar pentru substituirea lui Dumnezeu cu Absolutul, care, în cele din urmă, nu aduce nici o clarificare.
Idealismul absolut
Idealismul absolut este punctul de vedere, formulat inițial de G.W.F. Hegel, că, pentru ca rațiunea umană să poată să cunoască lumea în totalitate, trebuie să existe, într-un sens, o identitate între gândire și existenţă; în caz contrar, nu am avea nici un mijloc de acces la lume, și nu am avea nici o certitudine cu privire la oricare dintre cunoștințele noastre Precum Platon o făcuse cu multe secole înaintea lui, Hegel a susținut că exercitarea rațiunii permite raționalistului să realizeze natura realităţii (adică autodeterminare, sau "realitatea ca sine"), pe care simplele obiecte fizice, cum ar fi pietrele nu o pot realiza.
Hegel a pornit de la poziția lui Kant că mintea nu poate cunoaşte "lucrurile-in-sine", și a afirmat că ceea ce devine real este "Geist" (minte, spirit sau suflet), pe care o vede ca dezvoltarea de-a lungul istoriei, fiecare perioadă având o "Zeitgeist" (spirit al epocii). De asemenea, el a susținut că conștiința sau mintea individuală a fiecărei persoane este de fapt o parte a Minţii absolute (chiar dacă persoana nu realizează acest lucru), iar el a susținut că, dacă am fi înțeles că suntem o parte dintr-o conștiință mai mare nu am fi atât de preocupați cu libertatea individuală și am fi de acord să acționăm rațional într-un mod care să nu urmeze mofturile noastre individuale, obținând astfel auto-împlinirea.
Pentru Hegel interacţiunea contrariilor(sau a dialectelor) generează toate conceptele pe care noi le utilizăm pentru a înţelege lumea. Asta are loc în ambele: în mintea individului cât şi de a lungul istoriei. Astfel, temeiul absolut de a fi este în esenţă un dinamic proces istoric complex, în creştere a nevoiei care se desfăşoară de la sine,dând naştere, în cele din urmă, la toată diversitatea din lume şi în conceptele cu care noi credem şi dăm sens lumii.
Doctrina lui Hegel a fost mai târziu promovată de către F. H. Bradley (1846 - 1924) şi de mişcarea Idealistă Britanică, precum şi de Josiah Royce (1855 - 1916) în Statele Unite ale Americii.
Susţinătorii Filozofiei Analitice, care a fost forma dominantă a filozofiei Anglo-Americane pentru o mare parte a secolului 20, a criticat opera lui Hegel ca pe un obscur fără speranţă. Pragmaticii ca William James şi F. C. S. Schiller au atacat Idealismul Absolut ca fiind prea deconectat de vieţile noastre practice. G. E. Moore a folosit bunul simţ şi analiza logică împotriva concluziilor radicale, contra-intuitive ale Idealismului Absolut ( de ex. că timpul nu e real, schimbarea e ireală, separarea e ireală, imperfecţiunea e ireală, etc).
Existenţialiştii, de asemenea, îl critică pe Hegel pentru alegerea, în cele din urmă, a întregului celui mai esenţial peste particularitatea existenţei. Schopenhauer a obiectat că Absolutul e doar un substitut non-personal pentru conceptul de Dumnezeu. O altă problemă perenă a metafizicii lui Hegel e întrebarea cum spiritul se exteriorizează pe sine şi cum conceptele pe care le generează nu pot spune nimic adevărat despre natură; altfel sistemul său devine doar un joc complicat care implică concepte stupide.
Alte tipuri de Idealism
În plus față de tipurile principale de idealism menționate mai sus, există alte tipuri de idealism:
Idealismul Epistemologic afirmă că minţile sunt conştiente de, sau percep doar propriile lor idei (reprezentări sau imagini mentale), şi nu obiecte externe şi prin urmare, noi nu putem şti direct, lucrurile în sine, sau lucrurile aşa cum ele sunt de fapt. Tot ceea ce putem cunoaște este lumea experiențelor umane fenomenale, și nu e nici un motiv să bănuiești că realitatea de fapt, oglindește percepția și gândurile noastre. Aceasta e foarte asemănătoare cu doctrina Fenomenalism.
Idealismul Actual este o formă a Idealismului dezvoltată de filosoful italian Giovanni Gentile (1875 - 1944) care a contrastat Idealismul Transcendental al lui Kant și Idealismul Absolut al lui Hegel. Acest sistem a văzut gândirea ca cea care îi cuprinde pe toți, și a susținut că nimeni nu va putea de fapt să iasă din sfera lor de a gândi sau să depășească propriile lor gânduri. Ideile sale erau cheia în ajutorul partidului Fascist de a consolida puterea în Italia, şi a dat Fascismului mult din filozofia sa de bază.
Idealismul Budist ( cunoscut de asemenea ca ”doar-conștiința” sau ”doar-mintea”) e conceptul din gândirea Budistă că întreaga existență e nimic ci doar conștiință și, prin urmare, nimic nu există în afară minții. E o doctrină majoră în timpuria școală a Budismului, Yogacara care a evoluat în școala de masă Mahayana.
Panpsychismul susţine că toate părţile componente ale materiei deţin o minte, sau că alternativ întregul univers e un organism care posedă o minte. Prin urmare, conform Panpsychismului, toate obiectele experienţei sunt de asemenea şi subiecte (de ex. plantele şi mineralele au experienţe subiective, cu toate că sunt foarte diferite de conştiinţa umană). Gottfried Leibniz a subscris la un aşa gen de opinie a Idealismului.
Idealismul Practic este o filozofie politică care tinde a fi un imperativ etic în vederea implimentării idealurilor virtuţii şi binelui (prin urmare, nu are legătură cu Idealismul în alte sensuri). Cea mai timpurie utilizare înregistrare a sa e de către Mahatma Gandhi (1869 - 1948), deşi e acum des utilizat în politicile străine şi relaţiile internaţionale, unde pretinde a fi un compromis pragmatic între realismul politic (care accentuiază promovarea unui interes propriu al statului îngust şi amoral) şi idealismul politic (care urmăreşte ca obiectiv să utilizeze influenţa statului şi puterea pentru a promova idealuri liberale înalte ca pacea, justiţia şi cooperarea dintre naţiuni).
